LOADING

Type to search

Ţara Sfântă: interviu cu Părintele Arhimandrit Ieronim Creţu

Ţara Sfântă: interviu cu Părintele Arhimandrit Ieronim Creţu

Share

Sfintele Locuri au atras de-a lungul vre­murilor numeroşi creştini, care şi-au împli­nit, une­ori prin sacrificii, dar întotdeauna cu negrăită emoţie şi bucurie, gândul de a peregrina pe urmele Celui ce ne-a descoperit, “la plinirea vremii“, iubirea lui Dumnezeu şi ne-a dăruit prin Învierea Sa belşugul vieţii veşni­ce. Nici dragostea credincioşilor ro­mâni n-a slă­bit vreodată pentru aceste locuri bine­cuvân­ta­te, pe care le-au iubit şi le-au susţi­nut, cer­ce­tându-le din vremuri străvechi şi până în modernitate. Această râvnă a pe­le­rinilor ro­mâni a dus la temeluirea primelor repre­zen­tări româ­neşti şi apoi la construirea Aşe­zămintelor de la Ierusalim şi Iordan, dar şi la realizarea, la “cumpăna” mileniilor, a noului Aşezământ Românesc de la Ierihon.
Iniţiativele Bisericii Ortodoxe Române s-au materializat, cu voia Bunului Dumnezeu şi prin eforturile actualului Delegat Patriarhal al Bisericii Ortodoxe Române la Locurile Sfin­­te şi Superior al Aşezămintelor româ­neşti în Ţara Sfântă, Arhim. Ieronim Creţu, pe care l-am rugat să ni le prezinte în câteva cuvinte.

 

Înalt Prea Cuvioşia Sa, Părintele Arhi­mandrit Ieronim Creţu, s-a născut în comuna Bră­ieşti, Buzău, la 21 noiembrie 1959. A urmat cursurile Institutului Teologic Universitar din Bu­cureşti. S-a dedicat vieţii monahale, ime­diat după terminarea Institutului, în Iulie 1986 închinoviindu-se la Mănăstirea Bistriţa, judeţul Neamţ. La 2 ianuarie 1987 a depus voturile monahale. A fost hirotonit ierodiacon şi apoi iero­mo­nah, fiind totodată hirotesit şi duhov­nic, toa­te acestea pe seama Mănăs­tirii Bistri­ţa-Neamţ. Din 29 aprilie 1988 a fost numit pre­ot slujitor la Cate­drala Patriar­hală din Bucu­reşti şi res­pon­sabil al Bibliotecii Centrale Pa­tri­ar­hale, iar de la 2 martie 1990 i s-a rânduit ascultarea de Ecle­si­arh al Catedralei Patriarhale. În 25 decembrie 1990, Prea Fe­ricitul Părinte Teoctist, Pa­tri­arhul Româ­niei, l-a hirotesit întru Protosin­ghel, iar în 10 aprilie 1994 a primit Crucea Patriarhiei Române şi hirotesia de arhimandrit. În 5 august 1994, ziua prăznuirii Sfântului Cuvios Ioan-Iacob Ho­ze­vitul de la Neamţ, a fost numit Delegat al Patriarhiei Române la Sfintele Locuri şi Superior al Aşezămintelor Româneşti de la Ie­rusalim şi Iordan. În noua cali­tate, continu­ând activitatea înaintaşilor, a purces la reorganizarea activi­tă­ţilor de asistenţă religioasă şi pelerinaj. A fost distins în această perioadă cu Crucea Pa­triarhală a Pa­tri­arhiei Ecume­nice, de către Patriarhul Bar­tho­lo­meu I al Constantino­polului, cu Crucea Ieru­sa­li­mului, devenind “Cavaler al Sfântului Mor­mânt” al Învierii Domnului, din Ierusalim, prin de­cizia Patriarhului Diodor I al Ierusali­mului, cât şi cu Crucea Patriarhală Rusă, de către Pa­tri­arhul Alexei al II-lea al Moscovei şi a toată Rusia.
Înalt Prea Cuvioase Părinte, v-aş pro­pu­ne să ne oprim mai întâi la Aşezământul Românesc din Ierusalim. Vă rugăm să ne vorbiţi despre acesta.
Încă de prin sec. 16, ierarhii, voievozii şi pe­­lerinii români au făcut danii generoase Lo­cu­rilor Sfinte, iar Patriarhiei Ierusalimului i-au fost închinate în Ţările Române peste 30 de mănăstiri. Ideea Aşezămintelor româ­neşti la Locurile Sfinte a început o dată cu în­fiin­ţarea Schitului Românesc de pe Mun­tele Taborului (1859-1862), cu hramul Schim­bării la Faţă, zi­dit de arhimandritul Irinarh Rosetti, dimpreună cu ucenicul său Nectarie Banu. Dorinţa ar­himandritului şi strădania s-a transmis urmaşilor ca un adevărat testament. Astfel, prin sec. 19, Biserica Ortodoxă Ro­mâ­nă a pus problema înfiinţării aici a unor locaşuri de închinare pentru credincioşii români.
Promotorul mişcării a fost renumitul om de cultură Teo­dor Burada, care, după adu­na­­­rea banilor strânşi prin co­lectă publică (1906), a închi­riat o casă în Ierusalim pentru paraclisul românesc (1908), iar la 21 martie 1912 s-a însemnat locul pentru a se pune temelia Sfân­tului Locaş, dar lucrările au fost oprite.
În 1914, un nou comitet de organizare, în frunte cu Regina Elisabeta, şi având ca mem­bri pe arhitectul N. Ghica-Bu­deşti, pe stareţul Mănăstirii Sinaia, arhimandritul Dionisie, şi dimpreună cu Teodor Bu­ra­da, a înaintat Patriarhului Damianos al Ierusa­li­mului epistola Mitropolitului primat Konon. Acesta a aprobat ridicarea Aşezământului Româ­nesc, fapt care nu s-a finalizat însă, din cauza războiului.
La 1927, Patriarhul Miron Cristea (1925-1939) a vizitat Locurile Sfinte şi a dispus ridicarea a două biserici, una în Ierusalim şi cealaltă la râul Iordan; pentru întocmirea planurilor celor două biserici, în 1933 au sosit în Ierusalim arhitecţii Ioan Berechet şi Andony Baramki.
La 28 martie 1935 s-a pus piatra de teme­lie a Aşezământului din Ierusalim, cu un sobor de ierarhi. Lucrările s-au terminat în 1938, Patriarh al Ierusalimului fiind Preafericitul Timotei. Tot în acel an, 150 de pelerini români au parti­cipat la slujba Învierii din Ierusalim. Între 1939-1945, lucrările s-au oprit din cauza Răz­boiului al II-lea Mondial.
În 1948 începe războiul de 2 ani şi în această situaţie, după înfiinţarea noului Stat Israel, când fostele proprietăţi ale inamicilor, rechiziţionate de autorităţile britanice, au trecut în custodia noului stat, Aşezământului i s-a dat destinaţia de a găzdui pe mai departe diferite instituţii publice, situaţie care a persis­tat până în anul 1962. Reparaţiile şi îmbunătăţirile s-au reluat după 1948, multe piese de mobilier şi obiecte religioase fiind refăcute în atelierele Patriarhiei Române, şi s-au terminat în 1975, de părintele superior Lucian Florea.
După refacerea picturii de către Gheorghe Popescu şi Niculina Dona din Bucureşti, la 28 mai 1975, Biserica Aşeză­mân­tului Românesc de la Ieru­salim, cu hramul Sf. Gheor­ghe, a fost sfinţită de către vrednicul de pomenire Patriarh Justinian, cu participarea a mulţi ierarhi şi a Patriarhului de atunci al Ierusalimului, Benediktos.
Încă de la venirea noastră aici, ne-am propus iniţierea unor lucrări de restaurare şi înfrumuseţare a lui. Obiectivul următor a fost redimensionarea lui, căci după 60 de ani de vitregii şi de folosire, se cerea regândit ca funcţionalităţi interioare şi extins. În conse­cinţă, primind binecuvântarea patriarhală, din 1994, am început studierea acestui proiect, mai întâi cu un arhitect local, iar apoi, după in­cluderea zonei în centrul administrativ al oraşului, dimpreună cu Prof. Univ. Arh. Dr. Sorin Vasilescu de la Universitatea de Arhitec­tură şi Design „Ion Mincu” din Bu­cureşti, şi cu proaspăta absolventă a acestei universităţi, arh. Cristina Cârciumărescu. Astfel s-a rea­lizat proiectul aripii noi a Aşe­ză­mântului, luat sub tutela arhitectului ierusali­mi­tean David Cassu­to şi promovat spre aprobare autorităţilor municipale. Proiectul a fost inaugurat cu prilejul vizitei Delegaţiei Patriar­hiei Române la serbarea jubiliară a două milenii de la Naşterea Dom­nu­lui nostru Iisus Hristos, în ziua de duminică, 9 ianuarie 2000.
Ce ne puteţi spune despre Schitul Ro­mânesc „Sfântul Ioan Botezătorul“ de la Iordan, despre care mulţi români nici nu ştiu că există ?
Aşezarea românească de pe malul Iorda­nu­lui se află la o distanţă de cca 45 km de Ie­ru­salim şi la 8 km est de istorica fortăreaţă a Ie­ri­honului. Datorită sfinţeniei locului, s-au stabilit pe malul Iordanului, de-a lungul timpului, mulţi­me de pustnici, care au format apoi obşti, înce­pând încă din sec. 15, cu Cuviosul Iosif de la Bisericani, astfel că la sfârşitul sec. 19 se aflau în peşterile de pe Valea Iordanului peste 20 de pustnici. Văzând râvna acestor asceţi ai pustiei, în anul 1927, Patriarhia Română a cumpărat un teren pe malul râului Iordan, nu departe de locul unde Mântuitorul primise Botezul de la Sfântul Ioan, loc ce aminteşte şi de trecerea lui Iosua cu Chivotul Legii, de înălţa­rea la cer în car de foc a Sfântului Prooroc Ilie Tes­viteanul, de nevoinţele Sfintei Maria Egip­tean­ca, de Cuviosul Zosima, de Sfântul Ghera­sim şi de alţi sfinţi care s-au nevoit pe valea râului sfânt Iordan.
Lucrările de zidire ale schitului au început în 1935 şi s-au terminat în anul următor, când a fost sfinţit şi deschis pentru cult. Învecinat fiind cu alte câteva aşezări monahiceşti (o mă­năstire greacă, una etiopiană şi una a ritului siriac), a fost populat cu personal monahal, iar între anii 1947-1953 a fost condus de către egumenul Ioan Iacob, care, într-o viaţă retrasă de lume, şi-a împodobit sufletul cu florile virtuţilor şi ale nevoinţei monahiceşti. Urmaş în egumenie al Sfântului Ioan Iacob a fost ales Schimonahul Iuvenalie Stre­i­nul. Ulterior, conflictele militare apărute în zonă au adus multe pagube materiale mă­năs­tirii româneşti cu hramul „Sfântul Ioan Bo­tezăto­rul”, însă, cu toată această stare de lucruri, vieţuirea de la acest schit românesc nu s-a întrerupt. Spre sfârşi­tul anului 1969 situaţia avea să se înrăută­ţească în aşa măsură încât personalul monahal a fost nevoit să se retragă la Ierihon. Moartea tragică, dar martirică, în ascultare, a Cuviosului Părinte Dami­an Stogu, în acelaşi an, a făcut să fie întreruptă complet viaţa mo­nahală românească la Aşezământul de la Iordan, iar din 1970, căzând în zona dintre Israel şi Iordania, a fost închis şi a rămas nelocuit, ca şi celelalte mănăstiri din această zonă, în prezent minată.
Aţi amintit de Sfântul Ioan Iacob…
Da, şi aş vrea să mă opresc puţin asupra vieţii lui. Acest mare sihastru român, cu numele de botez Ilie, s-a născut în satul Crăi­ni­ceni, comuna Horodişte (judeţul Botoşani) la 23 iulie 1913, într-o familie de ţărani evlavioşi, Maxim şi Ecaterina Iacob. Rămas de mic orfan, a fost crescut de bunica sa, care l-a deprins cu rugăciunea şi l-a povăţuit pe calea slu­jirii lui Dumnezeu. La 11 ani bunica sa a mu­rit, iar el a rămas în grija unchiului său. După terminarea şcolii în satul natal, a urmat gimnaziul “Mihail Kogălniceanu” din Lipcani şi Liceul “Dimitrie Cantemir” din Cozmeni, Cernăuţi. Firea sa profund religioasă, precum şi educaţia primită, l-au determinat să îmbră­ţi­şeze viaţa monahală la Mănăstirea Neamţ. A făcut ascultare la farmacia şi apoi la bi­blioteca mănăstirii, în care a descoperit comorile scrierilor patristice şi teologice.
Dorind să cunoască mai amănunţit viaţa chinoviilor româneşti, a vizitat câteva aşeză­min­te monahale din Oltenia, ajungând în cele din urmă şi la Mănăstirea Turnu din Episcopia Argeşului. Aici a rămas pentru scurtă vreme, întrucât a fost chemat înapoi la Neamţ. După terminarea stagiului militar la Dorohoi, în 1936 a fost tuns în monahism, primind numele de Ioan. Dând dovadă de ascultare de­pli­nă, s-a arătat un iubitor al postului, rugăciunii, prive­gherii şi singurătăţii. Doritor de a călca pe urmele Mântuitorului, a plecat în Ţara Sfântă. După ce a vizitat cele mai importante localităţi biblice, Cuviosul Ioan a pustnicit doi ani în deşertul de lângă Iordan. De aici a intrat în Mănăstirea Sfântul Sava, unde a vieţuit mulţi ani, îngrijind pe bolnavi şi fiind socotit de preoţi drept „doctorul” acelei lavre mile­na­re a monahismului ortodox. A primit schima mare în anul 1945.
În 1947 a fost numit egumen al Schitului românesc „Sfântul Ioan Botezătorul” de la Ior­dan. A primit Taina Preoţiei în Biserica Sfân­tului Mormânt şi apoi a condus schitul românesc până în 1952. Îmbolnăvindu-se, a fost silit să părăsească această oază pe care o iubea imens, unde virtuţi­le sale au înflorit în întreeaga lor splendoare şi unde dorea să-şi aibă locaşul de odihnă veş­nică. Cuviosul Ioan a petrecut ultimii opt ani de viaţă pământească (1952-1960) în cea mai severă pustnicie, lângă Mănăs­ti­rea Sfântul Gheorghe Ho­ze­vitul. Aici vorbea cu Dum­nezeu, compunând imne şi poezii religioase, şi se ruga pentru lume, prefăcând pustia în rai duhovnicesc.
La 5 august 1960 şi-a dat sufletul în mâinile Dom­nu­lui, adormind cu zâmbetul pe buze, la doar 47 de ani. Trupul său a fost aşezat în peştera „mormintelor”, în locul pe care şi-l pregătise el însuşi de mai înainte. La moartea lui mulţimi de păsări s-au adunat la mănăstire, plân­gân­du-l parcă pe cel ce le-a părăsit. Timp de 20 de ani cinstitul trup al cuviosului părinte s-a odihnit în mormântul din peştera Sfânta Ana. În august 1980, prin pronia dumnezeias­că, deschizându-se mormîntul, trupul său a fost găsit întreg şi răspândind miros de bună mireasmă. Moaştele sale au fost strămutate cu mare procesiune în Mănăstirea Sfântul Gheorghe Hozevitul şi aşezate în paraclisul acesteia. De atunci marele sihastru este cu­nos­cut sub numele de „Cuviosul Ioan cel Nou Românul” sau „Hozevitul”.
Mare nevoitor în cele ale desăvârşirii, Cu­vio­sul Ioan s-a dovedit întotdeauna un fiu cre­dincios al Bisericii Ortodoxe şi un mărturisitor al credinţei celei drepte şi adevărate. El însuşi se simţea mereu cel mai nevrednic dintre toţi, mărturisindu-şi puţinătatea credinţei şi a ostenelilor duhovniceşti. De aceea, prin întreaga moştenire pe care ne-a lăsat-o, Cu­viosul Ioan Iacob se dovedeşte un mare trăitor al credinţei, o reală personalitate duhov­ni­cească şi un îndrumător plin de înţelepciu­ne sfântă pe calea mântuirii, ridicat din neamul nostru românesc.
Va urma