LOADING

Type to search

Athos: Mânăstirea Grigoriu

Athos: Mânăstirea Grigoriu

Share

La Mânăstirea Grigoriu am mers de prima dată cu binecuvântarea duhovnicului, părintele Ioanichie Bălan de la Sihăstria, care mi-a spus: „La Grigoriu, caută-l pe părintele Damaschin. Îmi este vechi prieten”. Părintele Damaschin, care tocmai se întorsese din Africa, unde mânăstirea are o susţinută misiune, s-a dovedit un om cu multă dragoste. Deşi ştiam că el a tradus în limba greacă cărţi ale părinţilor Cleopa şi Ioanichie Bălan, nu mă aşteptam să vorbească româneşte atât de frumos. S-a ostenit mult cu noi, arătându-ne mânăstirea şi chiar conducându-ne sus pe munte, la peştera ctitorului, Cuviosul Grigorie. Ne-a arătat cu bucurie o pisanie care vorbeşte despre Sfântul Ştefan şi mai ales icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului, dăruită de soţia voievodului, Maria de Mangop. La plecare ne-a încărcat cu daruri pentru familiile noastre şi pentru cei pe care îi cunoştea în România.

 

Cea de a şaptesprezecea mânăstire din Sfântul Munte Athos este Mânăstirea Grigoriu sau „a Cuviosului Gri­gorie”, având ca hram şi ocrotitor pe Sfântul Ierarh Nicolae, făcătorul de mi­nuni de la Mira Lichiei. Mânăstirea este aşezată în sud-vestul peninsulei athonite, la ţărmul mării, pe o stâncă foarte mare şi destul înaltă, între mânăstirile Si­monopetra şi Dio­nisiu.
Se ştie că primii monahi au venit aici de la Sinai, iar tradiţia atribuie ctitorirea acestei mânăstiri Sfântului Cuvios Grigore, ucenicul Sfântului Grigore Sinaitul, a cărui prăznuire se face pe 7 decembrie. Primele atestări documentare ale mânăstirii sunt de la jumătatea secolului 14. La începuturile ei, mânăstirea a fost sprijinită de craii Serbiei, însă se pare că spre sfârşi­tul secolului 15 a fost părăsită.
Pustnicul Spiridon, vestit pentru viaţa lui îmbunătăţită, a fost chemat să fie numit stareţ al mânăstirii, însă, găsind-o pustiită şi distrusă de piraţi, el a cerut ajutorul evlaviosului şi milostivului domn al Moldovei. Astfel, pe la anul 1500, Şfefan cel Mare este cel care a rezidit mânăstirea de temelii, rămânând astfel ctitorul ei principal. Tot el a ajutat Mânăstirea Grigoriu cu suma de 24.000 de aspri, bani cu care mânăstirea şi-a cumpărat la Karyes chilia „Sf. Trifon”, a cărei bisericuţă a fost zidi­tă mai târziu de Bogdan, fiul Sfântului Ştefan. Turnul mânăstirii poartă o pisanie care atestă încheierea construcţiei lui în anul 1502.
Mai avem ştiri despre un ajutor dat de Ştefăniţă Vodă în 1520 şi apoi un alt ajutor de 3000 de aspri dat de Alexandru Lă­puşneanul în data de 21 septembrie 1553.
Un călător rus din secolul 18 poves­teşte despre ajutorul substanţial dat de Sfântul Ştefan cel Mare, adăugând că a văzut personal un hrisov care atestă ajutorul constant dat de domnii Moldovei pentru Mânăstirea Grigoriu până în 1720. De asemenea, el aminteşte despre valorile deosebite păstrate în tezaurul mânăstirii, cât şi despre nenumăratele documente. Din nefericire, mare parte din acestea au ars în incendiul care a cuprins mânăstirea în anul 1761.
Un martor ocular al incendiului din 1761, a fost şi părintele Ioachim de Acar­nania. Intrat de tânăr în mânăstire, părintele Ioachim este cel căruia i se datorează refacerea mânăstirii. El a plecat la Constantinopol şi a cerut sprijinul sultanului pentru a reface mânăstirea. Se spune că, impresionat de înfăţişarea părintelui, sultanul i-a dăruit suma de 25.000 de aspri. Cu aceşti bani, părintele Ioachim l-a împrumutat pe Alexandru Ghica, care venise la Constantinopol pentru a-şi recăpăta domnia, şi a răscumpărat mai mulţi boieri, prizonieri în urma războiului ruso-turc.
Mitropolitul Grigore al II-lea al Ungro­vlahiei a „pus să se refacă mânăstirea Grigoriu”, care fusese distrusă de in­cen­diu, iar în 1765, Mihail Racoviţă a ajutat mânăstirea cu suma de 6.000 de aspri.
În Ţările române, Mânăstirea Grigoriu a avut două metocuri: Spirea Veche din Bucureşti, închinată de mitropolitul Ungrovlahiei Grigorie al II-lea Socoteanu, în 1776, şi Vizantea de lângă Focşani, închinată de Grigore III Alexandru Ghica, în 1777.
Până la 1864, în toată perioada domnitorilor fanarioţi, ajutoarele româneşti pentru Mânăstirea Grigoriu au rămas constante şi consistente.
Biserica principală a mânăstirii care fu­se­se refăcută spre sfârşitul secolului 15 de Sfântul Ştefan cel Mare, a fost rezidită de părintele Ioachim de Acarnania şi extinsă apoi în 1846 de stareţul de atunci, Neofit. Atât în incintă, cât şi în imediata apropiere, mânăstirea mai are alte 10 pa­raclise.
În Mânăstirea Grigoriu se păstrează părţi din sfintele moaşte ale mai multor sfinţi. Aici se găseşte o bucăţică din lemnul Sfintei Cruci a Mântuitorului, mâna dreaptă a Sfintei Anastasia Romana, capul Sfintei Fotini (femeia samarineancă care a vorbit cu Mântuitorul la fântâna lui Iacob şi care a murit ca muceniţă în vremea împăratului Nero), capul Sfântului Dionisie Areopagitul şi al pruncului mucenic Chiric (prăznuit cu mama sa Iulita la 15 iulie) şi multe alte părticele de sfinte moaşte de la alţi sfinţi.