LOADING

Type to search

Canonizarea stareţului Gheorghe de la Cernica

Canonizarea stareţului Gheorghe de la Cernica

Share

Mănăstirea  Cernica – la naşterea  unui sfânt

„Stareţul Gheorghe a fost acilea, la noi, la Cernica, cum ar fi părintili Macarie acuma” – lămureşte un grup de credincioşi Niculina, o doamnă care a lucrat zilieră la mănăstire cu mulţi ani în urmă. A fost aici şi joi, mai înainte de canonizare. De la un timp, vine tot mai rar. „Îl pune patriahu în călindar”. „Oare, de ce?” – o întreb. „Cum, dă ce? Dă bun! Mai e cineva bun ca el în ziua de azi? Numai vrea nimini să fie bun. Toţi  numai cu interese”. Tanti Niculina îşi plimbă privirea blândă peste lacurile şi ostrovul tăcut al Cernicăi. „Nici eu , nici matale nu suntem buni. Uite, mai bun este gropariu’ ăsta ca noi. Poate el ştie să vă spuie despre stareţul Gheorghe”.
Nea Grigore, „gropariul” Mă­năstirii Cernica, nu vorbeşte decât cu doamna Sofica. Dânsa are „tact”, ştie „cum să-l ia”. Toată ziua, nea Grigore stă printre mor­mintele mănăstirii. Nici nu-şi dă seama că, acum, privindu-l, mă gândesc la grădinarul din evanghelia învierii. „Meseria” de gropar e aducătoare de blândeţe. Groparul ştie ce este omul mai bine decât mulţi alţii. „Nea Grigore,” – îl „investighează” doamna Sofica – „nu cumva, scormonind dumneata pământul, ai dat şi de vreun sfânt?”. Omul blând din faţa noastră tace conspirativ. Discuţia ajunge destul de repede la stareţul Gheorghe. În povestea lui nea Grigore, alţii, demult, au săpat un mormânt pentru un mitropolit, peste mormântul sărăcăcios al stareţului. Găsind moaştele acestuia, au scris pe capul galben ca ceara al sfântului numele lui, apoi au aşezat moaştele în gropniţa din cimitir. Odată, când a venit apa mare – iar apa, în ochii lui nea Grigore, urcă la peste 1m în ostrovul de jos, gropniţa a fost inundată. Atunci s-au mutat, poate, moaştele gălbui ori albe ale nevoitorilor, din gropniţa cimitirului în altă parte. Moaştele stareţului Gheorghe s-au aşezat apoi în cripta bisericii Sf. Lazăr. Cine a mai ştiut de ele, numai Dumnezeu poate spune ! Trebuie să mai întrebăm şi pe alţii. Îşi depăşeşte „competenţele”. Ar fi bine să vorbim cu părintele stareţ şi cu părintele diacon Nectarie. „Multă vreme a stat pe aici Vlădica Varsanufie şi părintele exarh Teofil, cercetând ei treburile astea grele cu Sfântul. Scrie pe moaşte Stareţul Gheorghe – asta este fără tăgadă”.
Mă opresc la capătul podului vechi, azi dispărut, de pe ostrovul Sf. Nicolae. Când stareţul Gheor­ghe a venit la Cerni­ca, la porunca Sf. Nicolae, aici nu l-a aşteptat nimeni. De fapt, cine a fost acest misterios sta­reţ Gheorghe?

Podvijnik la Cernica după vremuri de ciumă

Avea inima cât o roată de foc, când a urcat dealul mitro­poliei de la Bucu­reşti. Venea din obştea sta­reţului Paisie de la Neamţ şi se reîntorcea la Athos. În Ţara Românească fiind, a avut o vedenie cutremurătoare, în care Sf. Nicolae i-a poruncit: „Rămâi aici şi-mi curăţeşte locul meu de fiare sălbatice!”. Din clipa aceea parcă s-a pus un perete în calea lui şi nu mai putea să înainteze. Un foc dumneze­iesc îl cuprinsese în între­gime. Îi povesteşte înfricoşă­toarea vedenie ieromonahului Macarie de la mitro­polie, acesta fiind tot un ucenic al stareţului Paisie de la Neamţ. Cunoscând darul lui Dumnezeu ce se lucra  în smeritul părinte Gheorghe, Macarie îl duce îndată la mitropolitul Valahiei de atunci, Grigorie al II-lea. Mitropolitul abia sfinţise biserica Sf. Ioachim şi Ana a Târgului celui de Afară, ce se făcuse peste uriaşa cruce de piatră a serdarului Mogoş. Evlaviosul serdar îi mulţumea astfel lui Dumnezeu pentru încetarea ciumei ce se abătuse peste oraş şi împrejurimile lui. Se rugase îndelung mitropolitul, pentru a-i rândui Dumnezeu un podvijnik (nevoitor) ca să refacă şi Mănăstirea Sf. Nicolae de pe ostrovul Cernica. Aceasta se afla în părăsire de mai multă vreme, tot din pricina ciumei, asemenea satelor părăsite din jurul Bucureştiului. Acum, când mitropolitul aşeza iarăşi lucrurile în ţară în bună rânduială, primindu-l pe ieromonahul Gheorghe, a cunoscut îndată, cu darul lui Dumnezeu, pe cel care avea să refacă mănăstirea părăsită. Ieromonahul Gheorghe căzuse în plasa rugăciunilor arhiereşti către Sf. Nicolae şi nu mai putea să facă nici măcar un pas din Bucureşti. Când mitropolitul i-a spus părintelui Gheorghe: „rămâi”, acesta a primit „funcţia” de stareţ peste mărăcinişurile şi şerpii ostrovului pustiu ca pe o ascultare cerească.
„Instalarea” s-a făcut în scurtă vreme. Noul stareţ, cu un topor în mână, tăind în stânga şi-n dreapta mărăcinii, a ajuns cu greu la biserica Sf. Nicolae. Prima „răfuială” a avut-o cu „stareţul” de atunci, un şarpe uriaş, tolănit în altarul bisericii, căruia i-a poruncit blând: „Ganul tatei, până acum ai locuit tu aici. Acum să te duci din locul acesta, ca să locuim noi!”. Balaurul, la po­run­ca stareţului, descolăcindu-se, a ieşit prin uşile împărăteşti şi a dispărut pentru totdeauna în baltă. Privind icoana Sf. Ni­co­lae de pe catapeteasmă, întocmai cum i se arătase în vedenia sa, a vărsat mulţime de lacrimi în biserica pustie, înţelegând chipul minunat în care sfântul îl chemase acolo.
Aprinzând dumnezeiscul foc
pe ostrov
Primul lui drum la Bucureşti, din Săliştea Sibiului – locul naşterii sale, ucenicia la mi­tropolitul grec Roşca, Ţarigradul şi Sf. Munte, călugăria şi hirotonia sa, obştea stareţului Paisie cel Mare, Dragomirna, Neamţul, şi din nou Athosul… Toate aceste erau acum departe. Venise vremea ca el, smeritul ieromonah Gheorghe, să aprindă roata aceea mare de foc, care îi mistuia inima şi topea totul în jurul lui, pe ostrovul acesta pustiu.
Şi focul a fost aprins. Îl zăreau de departe multe suflete care însetau după Dumnezeu. În scurtă vreme s-au strâns în jurul stareţului mulţime de fraţi. Mănăstirea s-a schimbat într-un rai al dragostei, râvnit de toţi pravoslavnicii Bucureştiului. Oamenii simpli, boierii ţării şi chiar domnul Valahiei îl aveau la mare evlavie pe stareţ. Toţi veneau să se adape de la izvorul acesta al harului dumnezeiesc, cucerindu-se de blândeţea chi­pului său şi de cuvintele pline de dar, izvorâte din taina rugăciunii neîncetate, ce se lucra în inima lui. Mulţi ucenici de-ai săi au copiat în limba română la Cernica mulţime de manuscrise isihaste. Alţii au plecat de la Cernica, punând  în bună rostuire mănăstirile ţării, după rânduiala stareţului Gheorghe. Cuviosul acesta a avut sub oblăduire şi Mănăstirea Căldăruşani, iar aceste două mănăstiri au fost plămada reînnoirii vieţii mănăstireşti de la noi după rânduială athonită. În anul 1806, pe data de 3 decembrie, după ce a lăsat o Diată  de vieţuire monahală ucenicilor, încheindu-şi lucrul său, stareţul Gheorghe a plecat la Domnul. Tot ceea ce a făcut el atunci a rodit apoi pretutindeni în monahismul românesc. Aceasta nu o putea face un om obişnuit, ci doar ha­rul lui Dumnezeu, cu care stareţul Gheorghe a avut părtăşie prin multele sale nevoinţe. Iar dacă stareţul Gheorghe s-a ridicat mai presus de fire, prin nevoinţa sa cea  bine plăcută lui Dumnezeu, aceasta se cheamă că a fost sfânt. Lucru recunoscut de curând şi în mod oficial de către Biserica noastră.