LOADING

Type to search

Cozia – Ctitoria lui Mircea cel Bătrân

Cozia – Ctitoria lui Mircea cel Bătrân

Share

Şoseaua internaţională taie pe din două moşia mânăstirii, şi asta nu de ieri, de azi, ci încă din 1928, aşa cum ne asigură I.B.Georgescu în Mânăstirile olteneşti. Aşadar, pe îngusta Vale a Oltului, traficul întreg – extrem de intens în ultimii ani – dinspre Ţara Românească spre Tran­silvania se desfăşoară prin curtea mânăstirii Cozia. Aceast aşezământ a fost de dintotdeauna o vamă: o vamă a drepteicredinţe în faţa expansiunii catolicismului din nord, o vamă a frumuseţilor naturale, o vamă a Învierii (ca necropolă domnească), o vamă a rezistenţei româneşti în istorie (ultimul episod a aparţinut lui Tudor Vladimirescu), o vamă a culturii înduhovnicite (manuscrise şi cărturari vestiţi), dar şi o vamă a păcii sociale din România anilor ‘90 („celebra” pace de la Cozia, încheiată între primul ministru de atunci, Radu Vasile, şi şeful hoardelor de mineri, Miron Cozma; vă mai amintiţi jurămintele solemne pe Sfintele Evanghelii, dar şi slujbele de exorcizare a răului social din România?!?). Ei bine, toate acestea şi multe altele se leagă de mânăstirea Cozia, cea cântată în poeme şi balade, cea vizitată în tot timpul anului, cea fotografiată mai abitir decât orice obiectiv duhovnicesc celebru.

 

Mormântul lui Mircea: 4 pietre funerare

Faima Coziei se leagă de ctitorul său, voievodul Mircea cel Bătrân, sau cel Mare. Într-adevăr, apelativul „cel Bătrân” nu are suport în realitate, dat fiind că domnitorul a murit la doar 60 de ani. Mai probabil ar fi ca „cel Bătrân” să se refere la cea mai lungă domnie consemnată până la el, din istoria scurtă a Ţării Româneşti de după primul des­călecat, cel al lui Basarab I, la Câmpu­lung Muscel. Acest „Principe între creştini cel mai viteaz şi cel mai ager” (cronicarul otoman Leunclavius) a stat 32 de ani în scaunul Munteniei, scaun care cuprindea însă şi teritorii din Dobrogea, din Tran­silvania (Ţara Făgăraşului), din Banat şi Severin. A cârmuit Ţara cu inteligenţă, cu credincioşie, cu hotărâre. Este primul domn român care a luptat cu expansiunea turcească, oştile sale fiind prezente peste tot în Balcani, adică pe teritoriul Bizanţului muribund. A apărat creştinătatea răsăriteană (dar, implicit, şi pe cea apuseană) în luptele din preajma Constantinopolului, de la Salonic şi Nicopole (care s-a terminat cu un dezastru pentru creştini). Urcarea pe tron a fost la 23 septembrie 1386 şi s-a mutat la Domnul la 31 ianuarie 1418. Trupul neînsufleţit a fost adus de la Argeş (unde erau îngropaţi înaintaşii săi) şi înmormântat la Cozia la 4 februarie, în „cea mai frumoasă biserică de pe atunci”. Dar vitregiile istoriei au făcut ca mormântul domnitorului să fie profanat în mai multe rânduri. Oricum, locul său de veci a fost iniţial ca un sarcofag egiptean, lucru mai puţin obişnuit pentru tradiţia locului, dar folosit la monumentele funerare medievale din Apus.
A doua pisanie, al cărei text ni s-a păstrat, spune: „…Robul lui Dumnezeu şi pentru stăpânirea Ţării Româneşti şi Moldoviei până la Herţeg şi la sud către Bulgaria; multe războaie a bătut şi tot ce a plănuit a înfăptuit…” Însă nici această pisanie nu a rezistat, căci în vara anului 1821, după uciderea lui Tudor Vladimirescu de către greci şi înfrângerea Eteriei („Marea Zaveră”, cum a fost numită mişcarea de eliberare a grecilor dusă în contul… românilor), Alexandru Ipsilanti s-a refugiat între zidurile întărite ale Coziei. Urmăritorii săi, turcii, au dat foc mânăstirii şi au prădat-o cu furie, devastând cu această ocazie mormântul lui Mircea. Comorile căutate, evident, nu au fost găsite…
Vine vara anului 1917, când aflăm din relatarea prefectului de Vâlcea că stareţul mânăstirii Cozia a părăsit-o în faţa trupelor germane de ocupaţie. „Între altele, mi s-a adus la cunoştinţă că mormântul voeivodului Mircea a fost devastat, ridicându-i-se şi luându-i-se piatra comemorativă, de către duşmanii străini de neam şi de credinţa ortodoxă”, raportează respectivul prefect. Lucrurile însă nu s-au oprit aici. În procesul verbal în 23 decembrie 1918, procurorul Tribunalului Vâlcea notează: „Din zvon pu­blic fiind informaţi că trupele austro-germane în retragere au devastat mânăstirea Cozia, ne-am transportat în localitate…unde am constatat că pia­tra comemorativă de pe mormântul domnitorului a fost mişcată din loc şi spartă, iar biserica folosită drept adăpost pentru cai”. Da, este drept ca o armată care se poartă astfel în teritoriile cucerite să fie detestată şi să nu se bucure de nici un sprijin popular, pierzând până la urmă totul… Aşa au procedat şi la Lainici, în defileul Jiului, aşa au bombardat intenţionat şi mânăstirea Nămăieşti şi atâtea altele. Sorţii războiului şi mai ales ai păcii nu le-au zâmbit, deşi aceste armate ale lumii „civilizate” purtau la caschetă, teoretic, laurii victoriei. Dintr-un minimal spirit de solidaritate de castă militară, nu trebuia tulburat somnul de veci al unui mare luptător care a fost Mircea, nu trebuiau stricate osemintele acelui trup viguros odi­nioară, care s-a nevoit pe câmpurile de luptă ale Balcanilor, apărând Crucea şi civilizaţia creştină.
Piatra funerară a stat aşa, distrusă, pe mormântul voievodului până în 1936, când a fost înlocuită cu alta, contestată însă ca dimensiuni şi conţinut al inscripţiei. În 1938, din iniţiativa Comisiei Monumentelor Isto­rice, s-a aşezat o altă placă, pe care scrie: „Aici odihnesc rămăşiţele lui Mircea, Domnul Ţării Româneşti, adormit în anul 1418”. Şi punct, acest conflict de exprimare postumă se pecetluieşte astfel.
Alături de Mircea cel Bătrân, îşi duce somnul de veci şi Teofana Monahia, care nu este altcineva decât mama lui Mihai Viteazul, ultima expresie a geniului militar românesc din Evul de mijloc. Interesant acest lucru: mamă şi fiu îşi dorm somnul de veci în două mânăstiri munteneşti, la Cozia şi la Dealu (unde se află doar capul Viteazului; de fapt, unde ar fi trebuit să se afle, căci în prezent este la Muzeul de Istorie, situaţie care trebuie urgent îndreptată). Acolo, în pronaosul Coziei, zace trupul celei care a rodit un mare strateg, un vajnic apărător al credinţei şi al neamului său, de oricare parte a Carpaţilor ar fi fost. Iată ce spune Teodora (numele ei de botez) la 8 noiembrie 1601, zi în care se prăznuiesc Sf. Arhangheli Mihail şi Gavriil şi ar fi fost ziua numelui fiului ei drag, ucis prin trădare în august la Câmpia Turzii: „Eu am luat svintele rase în monastirea svântă ce se zice Co­zia”. Mai târziu, exact peste 1 an, mama dom­nitorului spune: „…Şi trăiiu de ajunsei de luaiu şi svântul cin călu­găresc, drept plângerea păcatelor mele”, ca semn că a fost primită în cinul monahal, tot de sărbătoarea Sfinţilor Arhangheli Mihail şi Gavriil. Teofana mo­na­hia s-a stins repede din viaţă, în 1605, şi a fost îngropată chiar lângă iubitul ei fiu.
Tot în incinta mânăstirii (în biserica mare, în biserica bolniţei sau în cimitir) mai sunt îngropaţi: mitropolitul Varlaam al Ungrovlahiei, paharnicul Dumitraşco, Ioan Bălăceanu Groful şi egumenul Mihail; aici odihneşte fostul stareţ recent al Coziei, arhim. Gamaliil Vaida, cărturarul şi omul de cultură bisericească, cel care a alcătuit şi o documentată monografie a aşezământului. Succesorul acestui venerabil părinte este arhim. dr. Vartolomeu Androni, care este şi exarh al mânăstirilor din eparhia Râmnicului şi director al Seminarului Teologic din Râmnicu Vâlcea.

Istoria Coziei este una cu istoria Ţării Româneşti

Dintotdeauna, mânăstirea a impresionat prin poziţia ei, prin măreţia zidurilor, prin peisajul care o înconjoară şi din care face parte de peste 600 de ani. Aproape că nici nu poţi concepe Valea Oltului fără această emblemă de piatră şi duh, de frumuseţe desăvârşită închinată Domnului, într-o splendoare naturală cu totul aparte. De altfel, şi călătorii care au străbătut aceste meleaguri au simţit nevoia să lase o descriere, după puterile literare ale fiecăruia. Iată ce spune Paul de Alep, secretarul Patriarhului Macarie al Antiohiei, care a făcut o vizită canonică în Ţările Române în anul 1657: „Eram îns­păi­mântaţi de îngustimea drumului şi de apropierea de marginea prăpastiei; şi, coborându-ne de pe caii noştri, am mers pe jos până ce am trecut podul. Aici am ieşit într-o câmpie mare, împărţită în ogoare, acoperite cu semănături şi grădini şi vii, pe care a trebuit să le străbatem, până am ajuns la mânăstire; aceasta, Cozia, este o clădire întărită şi măreaţă, înălţată pe marginea acelui râu, dar înconjurată de piscuri înalte şi impunătoare, iar golurile dintre ele erau închise de păduri de nepătruns, astfel că prin nici o parte a acestui loc nu este vreo altă intrare, căci acest loc binecuvântat se află ca într-o covată la marginea Ţării Româneşti şi la marginea Ţării Ungureşti. (…) În limba lor, înţelesul numelui acestei mânăstiri, Cozia, este „fortăreaţă de pământ”, din pricina nenu­măraţilor munţi din această ţară. În această mânăstire nu pătrunde nici o femeie şi nici chiar parte femeiască a vreunui animal; de altfel, este regula stabilită de răposatul Mircea Voievod, care a clădit-o împreună cu bisericile sale, închinându-o Sfintei Treimi. Se spune că i-au dat numele de Treime după cei trei munţi care o înconjoară dinspre sud-vest, nord şi nord-est”.
O descriere mai interesantă şi mult mai veche este însă cea din anul 1520 a lui Gavriil Protul, care în Viaţa Sf. Nifon spu­ne: „Aceia mâ­nă­stire avea lo­curi fără gâlceavă şi alese, de petrecere că­­lu­gărească, departe de lume, şi era plină de toate bună­tă­ţi­le, cu munţi mari şi cu văi, îngră­dită şi ocolită de un râu mare şi izvoare mari şi munte împrejurul ei. Şi are toată hrana călugărească, pomi şi livezi şi nuci şi alţi pomi roditori, fără număr, vii şi grădini, şi colo cură apă pucioasă… am văzut cu ochii noştri acel loc şi i-am zis pământul făgăduinţei”. Descriere mai concretă, nici că se putea!
Dar poate cea mai emoţionantă relatare aparţine chiar lui Neagoe Vodă Basarab, cea din Letopiseţe. Zice aşa ctitorul Curţii de Argeş: „Văzut-am cu ochii noştri sfânta mânăstire Cozia; mi s-a bucurat sufletul, nu pentru frumuseţea sau cioplirea pietrelor, ci pentru întemeierea şi cuviinţa locului, care are hrană împrejurul mânăstirii, cât pot să muncească călugăraşii cu mâinile lor. Sunt pomi şi izvoare frumoase şi cişmele cu ape dulci. Toată este veselă şi cuviincioasă această mâ­năstire, în toată vre­mea, atât pen­tru desfătăciunea lo­cului cât şi pentru şe­derea arhiereilor care, lăsându-şi scau­nele, s-au sălăş­luit într-însa pâ­nă la sfârşitul vieţii”.
De fapt, unde e aşezată mânăstirea Cozia? La 22 km. de Râm­nicu-Vâlcea şi la 75 de km. de Sibiu, pe dreapta Oltului, la aprox. 1 km. de barajul de pe râu, aflat în amonte. Dincolo de Olt trece calea ferată, iar şoseaua internaţională traversează chiar curtea mânăstirii. Acei şoferi sau călători care fac acest drum trebuie să-şi amin­tească, din goana maşinii, că cele câteva sute de metri pe care le străbat numai în câteva secunde, odinioară erau spaţiu re­zervat liniştii şi rugăciunii. Doar păsările în zbor survolau lavra nevoitorilor cozieni, şi acestea o făceau în linişte deplină. Aşadar, măcar nu mai claxonaţi din toate puterile, dacă se poate!
Mânăstirea a fost ridicată la locul numit Nucet, o zonă foar­te prielnică creş­terii nucilor. Numele acesta de Cozia vine de la cuvântul pecenego-cuman koz, care înseamnă nucă. Cu timpul, numele acesta i-a rămas, şi pentru a o deosebi de altă mânăstire de lângă Târgovişte, despre care noi am scris, care se numeşte Nucet. Lavra de pe Alutus (vechea denumire romană a Oltului) a fost clădită între 1386 şi 1393, iar primul său egumen a fost Popa Gavriil.
Cozia este, asemeni mânăstirii Vodiţa, construită în plan treflat. Ea seamănă cu câteva biserici sârbeşti: Kruşevâţ, Calenici, Veluce şi Rovaniţa. Arhitectul, chemat în Ţara Românească de la curtea marelui cneaz Lazar, a fost tot un sârb, al cărui nume nu este cunoscut. Concepţia arhitectonică este o combinaţie de blocuri mari de piatră cu cărămidă aparentă. În anul 1927 a avut loc o surpriză de proporţii, când a fost dată jos tencuiala veche. Atunci au apărut la suprafaţă vechile ornamente ale Coziei, care încântă şi astăzi ochiul.
La început, biserica avea doar naos, pronaos şi altar, dar în 1707 i s-a adăugat pridvorul. Ctitorul? Sfântul Martir şi Voievod Constantin Brâncoveanu, cel care a lăsat în urmă-i o ţară şi o salbă uimitoare de mânăstiri. Unde nu a construit de la zero, a îmbunătăţit, punându-şi amprenta sa inconfundabilă. Şi la Cozia urma dărniciei domnitorului poate fi văzută în interior, prin cele două policandre dar şi afară, prin cuhnia pe care a ridicat-o pe cheltuială proprie.
Pictura Coziei are două registre vizuale. Primul, este cel original, din 1393, de o rară frumuseţe. Al doilea datează din 1705-1707 şi se referă la adaosurile din acea perioadă.
Dintre stareţii Coziei (care, mai reprezentativi au fost în număr de 58), îi putem a­min­ti pe: Gavriil, primul stareţ, care a condus mânăstirea timp de 17 ani; Sofronie, al doilea stareţ, cel care l-a şi îngropat aici pe Mircea; egumenul Eftimie, cel care ulterior a fost ridicat la rangul de mitropolit în timpul lui Mihai Viteazul; Varlaam arhimandritul, cel care a fost şi mitropolit, om de mare cultură şi călător neobosit; Teodosie Mărgărit arhimandritul, unul dintre cei mai buni administratori ai Coziei (din 1794); Nifon Sevastis năstavnicul (stareţul), a condus mânăstirea începând din 1839, iar în timpul său au avut loc ample restaurări; Efrem Enăcescu (începând din 1922), care a scos din mânăstire Azilul „Elena Doam­na” şi a adus aici Şcoa­la de cântăreţi Bisericeşti (de altfel, Cozia a avut, la sfâr­şitul secolului 19, inclusiv destinaţia de penitenciar); în fine, arhim. Gamaliil Vaida (tuns în mo­nahism de Ghermano Di­nea­ţă), a condus desti­nele obştii din 1959 până acum câţiva ani, când s-a mutat la Domnul.
Mânăstirea Cozia a avut – şi are – multe schituri şi metocuri în administrare. Cel mai important mo­nu­ment de artă bi­sericească pe care îl posedă este bi­serica bolniţei, aflată peste drum, lângă cimitir, pe o poiană de deasupra aşe­zământului. Ctitorul ei este Radu Paisie (1535-1545), fiul lui Radu cel Mare. Hramul bisericuţei e „Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel”, iar arhitectura sa e cu adevărat deosebită, în stilul sârbo-bizantin. Slujbele se ţin numai de hram, în data de 29 iunie.
În prezent, Cozia îşi duce viaţa proprie, echilibrată între rugăciune şi avalanşa de turişti, între profunzimea nopţilor în care numai clipocitul Oltului se răsfrânge în ziduri şi zumzetul zilelor pline de vizitatori. Mânăstire Cozia, fii binevenită alături de noi în noul mileniu creştin! Tu eşti mare parte din istoria noastră, tu eşti reperul frumu­seţilor noastre duhovniceşti, tu ne repre­zinţi în lume, dar şi în faţa lui Dumnezeu. Cicatricile tale sunt şi ale noastre, eleganţa ta tăcută ne reprezintă şi pe noi. Fără tine, lumea noastră românească ar fi fost mult mai săracă…