LOADING

Type to search

Cele 7 Biserici ale Apocalipsei: Sardes

Cele 7 Biserici ale Apocalipsei: Sardes

Share

5. Biserica din Sardes

Am călătorit în luna mai la toate bisericile amintite în Apocalipsă, iar acum, în această toamnă frumoasă, m-am gândit să vă scriu despre Sardes, după ce, nu cu mult timp înainte, v-am vorbit despre Biserica Efesului, a Smirnei, a Pergamului şi a Tiatirei.

La sud de Tiatira se află Sardesul. Aceas­tă cetate era, în vechime, capitala Lidiei şi se bucura de o faimă proastă. Era al treilea oraş ca mărime şi era vestit prin imoralitatea sa. Aflat la intersecţia drumurilor comerciale, Sardesul a dobândit repede bogăţia şi faima, dar aşa cum oraşul a căzut din slava sa în imoralitate, la fel s-a întâmplat şi cu Biserica oraşului.
Vorbind Bisericii din Sardes, Fiul Omului îi aminteşte dintru început diferenţa între viaţa de suprafaţă şi viaţa reală: „Ştiu faptele tale, că ai nume, că trăieşti, dar eşti mort“. Din pricina morţii duhovniceşti, aici nu mai sunt amintite virtuţile creştine, dar pentru că încă nu i-a venit sfârşitul, Fiul Omului îi adresează un ultim apel.
Ca şi cetatea lor, care era greu de cuce­rit, dar care, din pricina lipsei de veghere a fost uşor cucerită, Hristos îi cheamă pe fiii Bi­­se­ricii, care mai sunt vii duhovniceşte, să-şi pă­zească viaţa: „Priveghează!“, adică tre­zeş­te-te şi păzeşte cu străşnicie viaţa ta şi sprijină pe cei care sunt aproape să moară! În Sardes, cu creştinii,  s-a întâmplat ceva neobiş­nuit – aşa încep mulţi lucrarea lui Dum­ne­­zeu, dar nu o termină, pentru că nu au vo­in­ţa necesară şi nici îndrumarea corectă. Aşa ne facem un nume pentru cei din afara noastră, fără să existe, însă, fondul spiritual res­pectiv, adică fără acoperire. Aşa s-a întâmplat şi în Sardes. Mai exista, însă, în Sar­des, „o rămăşiţă“ mică de Biserică, mai exis­tau „câteva nume care nu şi-au mânjit hai­ne­le lor“, ci, precum Hristos, „vor umbla, în zi­lele cele din urmă, îmbrăcaţi în haine albe“, pentru că s-au arătat vrednici de aceasta.
Biserica din Sardes nu este criticată pentru existenţa unor erezii şi nu pare a se confrunta cu persecuţii din afară; cu toate acestea, situaţia ei nu este deloc satisfăcătoare – aceasta înseamnă „ai nume, dar eşti mort“. Credincioşilor care se vor păstra curaţi li se făgăduiesc trei daruri eshatologice, care, în fond, constituie unul şi acelaşi lucru: 1. vor fi îmbrăcaţi în haine albe; 2. când vor fi şter­se numele din Cartea Vieţii, numele lor vor fi salvate; 3. când se vor auzi numele lor la Judecata din Urmă, atunci Mesia „va mărtu­ri­si vrednicia lor în faţa Tatălui şi în faţa îngerilor Lui“.
Din fala de altădată a Bisericii din Sardes se mai păstrează câteva ruine, o biserică pe jumătate dărâmată şi un cimitir. Ne putem da seama de fala de odinioară a cetăţii, de bo­găţia extraordinară, dar ruinele ne amin­tesc de căderea Bisericii înaintea lui Dum­ne­zeu. Dacă ne gândim la mesajul transmis de Mântuitorul, el este mereu actual şi se adre­sează nouă, fiecăruia în parte, dar mai ales celor care caută să pozeze că sunt cei mai credincioşi, dar în adâncul lor se cu­prin­de iadul. Mielul lui Dumnezeu ne invită să ne privim aşa cum suntem, dacă vrem să ne ridicăm din moartea păcatului. Hristos caută, şi de data aceasta, la Biserica din Sar­des, ca şi la noi, de altfel, la faptele credin­ţei. El ştia atunci viaţa decadentă a membri­lor Bisericii, aşa cum ştie şi viaţa noastră de astăzi, căci se poate spune şi despre noi, de multe ori, că faptele noastre nu sunt de­pli­ne înaintea lui Dumnezeu.
Cât de ameninţător sună cuvântul „Ştiu faptele tale, că trăieşti, dar eşti mort“ şi cât de mângâietor şi dătător de speranţă este îndemnul Mântuitorului „Adu-ţi aminte cum ai primit şi ai auzit şi păstrează şi te pocăieş­te!“! Cuvintele acestea, de pe urmă, ne în­deam­nă pe noi, cei de astăzi, să luăm în serios viaţa religioasă, să păstrăm cu sfinţenie ce am primit de la Apostoli, să înmulţim faptele credinţei pe care le caută Dumnezeu la noi, dar mai ales să ne pocăim.
Cât de plăcut Îi este Lui Dumnezeu omul în stare de pocăinţă şi cât de puţin se vor­beş­te astăzi despre pocăinţă! Deşi Hristos, Apostolii şi Ioan Botezătorul îşi încep acti­vitatea cu acest îndemn, „Pocăiţi-vă!“, adică „Schimbaţi-vă viaţa!“, de cele mai multe ori, din faptele noastre nu se mai vede acest lucru. Este de ajuns să răsfoim scrierile Sfin­ţi­lor Părinţi ca să vedem câtă însemnăta­te are în viaţa omului pocăinţa. Biserica a stri­gat dintotdeauna „Po­căiţi-vă!“, dar mulţi din fiii ei au rămas imuni la acest îndemn. Unii dintre ei au căutat să distorsio­neze şi sensul acestui cuvânt şi, în loc să îşi schimbe viaţa, şi-au schimbat Biserica! Hristos îi invită pe cei din Sardes să se pocăiască în Biserica lor ortodoxă şi nicidecum să treacă la erezie. Cât de important este pentru noi cuvântul „Adu-ţi aminte cum ai primit şi ai auzit şi păs­trea­ză!“, că ştim ce avem de făcut, adi­că să luăm aminte cum am auzit, cum am primit de la Apostoli, de la înaintaşii noştri, şi cum tre­buie să păzim şi să ne pocăim – cam a­ceas­­ta este ordinea corectă pe care o desci­frăm acum, împreună, citind mesajul către Bi­serica din Sardes. Cum să nu te superi când vezi că se umplu uliţele şi străzile cu falşi profeţi, care ne cheamă la o pseu­do-po­că­inţă şi care caută să aducă o altă Evan­ghe­lie şi un alt duh, care nu se potriveş­te deloc cu Duhul lui Hristos, cu Duhul Bisericii.
Revăzând Sardesul, am privit oarecum cu revoltă nepăsarea cetăţii care s-a lăsat cu­cerită fără nici un efort şi m-am gândit: oare nu cumva viaţa noastră, a românilor de as­tăzi, începe să se asemene cu fala şi de­căderea de altădată a Sardesului? Ce ră­mâne de făcut? Soluţia ne-o dă Hristos: credinţă, fapte, luare-aminte şi pocăinţă. Dar toate acestea, numai în Biserică. Acesta este îndemnul pe care Duhul îl adresează Bisericii noastre şi, bineînţeles, nouă tuturor.
(va urma)