Cristian Tabără: Despre haos, dosare şi pripă
Share

Dosariada începută de nu se ştie cine şi care va duce nu se ştie unde tinde să producă tot mai mult haos, pe măsură ce tot mai mulţi oameni cad sub suspiciunea colaborarii cu Securitatea. Pripa cu care vrem brusc să aflăm cine şi în ce fel a colaborat, a reuşit să arunce CNSAS-ul în vâltoarea unor jocuri de interese, publicul într-un ocean de silă şi întregul proces de deconspirare în derizoriu. Or, deconspirarea era de multă vreme necesară şi utilă, dar graba cu care isteria dezvăluirilor a cuprins pe mulţi face ca acum orice rezultat să fie privit cu suspiciune. Lipsa unei strategii de lucru şi lipsa de noimă cu care anumite instituţii sau persoane au fost „pârâte“ CNSAS-ului fac ca utilitatea şi sinceritatea procesului de deconspirare să fie serios chestionabile. Bunăoară, de ce să investigăm Biserica şi sportivii înaintea Justiţiei, de ce să intereseze campionii sau preoţii înaintea preşedintelui sau a corpului ministerial, de exemplu? De ce presa şi nu senatorii şi deputaţii, in corpore? Cum putem accepta liniştiţi şi fără suspiciuni că anumitor dosare li s-a pierdut urma, pur şi simplu? Şi cum să înghiţim tot acest proces când încă nu e clar ce căutăm şi nu ştim să diferenţiem poliţia politică (delaţiunea ideologizată şi menită să protejeze regimul comunist) de informările menite să protejeze statul, care la vremea aceea era, din păcate, unul comunist? E adevărat că e greu să stabileşti limita dincolo de care statul se confundă cu aparatul de personaje comuniste în frunte cu Ceauşescu, dar câtă vreme statul român a supravieţuit căderii regimului comunist, o distincţie trebuie să fie făcută. Nu vreau să spun că deconspirarea nu e necesară sau utilă, şi nu vreau să iau apărarea nimănui, ci vreau doar să spun că mai mult discernământ şi mai multă claritate ar fi binevenite. Dar poate că tocmai claritatea nu e dorită şi poate tocmai de aceea nimeni nu a invitat niciodată nicăieri în presă un fost ofiţer de Securitate, care să explice autorizat cum şi în ce condiţii erau recrutaţi oamenii, câte tipuri de colaboratori şi de dosare existau şi câtă credibilitate li se poate acorda acestor dosare. La aspectul credibilităţii m-aş opri puţin, fiindcă tocmai acesta este omis acum cu desăvârşire. Brusc, dosarele Securităţii au devenit repere infailibile pentru judecarea moralităţii anumitor persoane, deşi acum câţiva ani aflam cu toţii cum erau denigraţi dizidenţii, de exemplu, cu dosare care conţineau declaraţii mincinoase sau măsluite. Şi pentru că scriem într-o revistă creştină, să ne amintim că unor feţe bisericeşti li s-au înscenat diferite situaţii, menite să le discrediteze, cum ar fi acuzaţiile de homosexualitate adresate unor monahi. Despre Patriarh însuşi scria presa acum nu mulţi ani că ar fi fost homosexual, unele ziare pretinzând că aveau informaţia din dosarele Securităţii. Oare acum de ce nu priveşte nimeni cu mai multă prudenţă anumite dosare? Nu spun că nu au existat abateri reale între clerici şi nu spun nici că unii dintre ei ar fi întreţinut legături cu Securitatea, dar nuanţele sunt multe şi sensibile, şi tocmai de aceea munca de deconspirare trebuie să nu fie zorită de excesele isterice ale unora. Vă mai amintiţi, desigur, că s-a scris mult despre trădarea secretului spovedaniei, dar eu personal nu prea cred aşa ceva decât într-o mică măsură. Nu cred, de exemplu, că cineva ar fi spus la spovedanie că plănuieşte să fugă din ţara sau că iniţiază un complot împotriva regimului, pentru că aşa ceva pur şi simplu nu face obiectul spovedaniei. Chiar dacă presupunem că duhovnicul ar fi întrebat aşa ceva, penitentul ar fi devenit suspicios şi ar fi rupt legătura cu acel duhovnic. Cred, însă, că e posibil ca anumite feţe bisericeşti să fi trădat prezenţa în mânăstire a unor luptători din rezistenţa anticomunistă, de exemplu, din cine ştie ce motive, mai putin ideologice şi mai mult umane. Cred şi că e posibil ca unii să se fi lăsat momiţi de anumite avantaje şi să fi acceptat să predice în favoarea comunismului, dar nu cred că, în ansamblu, clerul a fost atins până la putreziciune de colaborarea cu organele regimului comunist. Dovada o face însăşi existenţa Bisericii şi încrederea credincioşilor în ea. Oare chiar crede cineva că aceşti credincioşi ataşaţi de Biserica lor nu au luat în calcul posibilitatea ca unii clerici să fi colaborat cu regimul comunist? Desigur că s-au gândit la asta, dar au acceptat posibilitatea, fiindcă iertarea este una din trăsăturile fundamentale ale creştinismului. E drept, însă, că pentru iertare ar fi de preferat ca, mai întâi, vinovatul să îşi recunoască vina, dar pentru a obţine o mărturisire sinceră e nevoie uneori de un timp lung. Mai ales dacă păcatele sunt grele. Şi-apoi, unele păcate rămân nemărturisite până în faţa lui Dumnezeu.
Revenind, aş spune că dacă o parte din cler a fost contaminată, cealaltă a rămas curată, iar harul are putere curăţitoare. Lucrarea lui Dumnezeu nu depinde de calitatea săvârşitorului, însă e la fel de adevărat că păstorul cel rău poate pierde turma. E nevoie de lumină, dar e nevoie şi de iertare, cel puţin în Biserică. Iar cel ce a smintit pe aproapele său să plece singur, ca unul ce şi-a văzut greşeala şi nu vrea să ajungă în fundul iadului. Pentru căinţă şi pentru iertare nu e niciodată prea târziu…