LOADING

Type to search

Cristian Tabără: Despre haos, dosare şi pripă

Cristian Tabără: Despre haos, dosare şi pripă

Share

Dosariada începută de nu se ştie cine şi care va duce nu se ştie unde tinde să producă tot mai mult haos, pe măsură ce tot mai mulţi oameni cad sub suspiciunea colaborarii cu Securitatea. Pripa cu care vrem brusc să aflăm cine şi în ce fel a colaborat, a reuşit să arun­ce CNSAS-ul în vâltoarea unor jocuri de interese, publicul într-un ocean de silă şi întregul proces de deconspirare în derizoriu. Or, deconspirarea era de multă vreme necesară şi utilă, dar graba cu care isteria dez­vă­luirilor a cuprins pe mulţi face ca acum orice rezultat să fie privit cu suspiciune. Lip­sa unei strategii de lucru şi lipsa de noimă cu care anumite instituţii sau persoane au fost „pârâte“ CNSAS-ului fac ca utilitatea şi sinceritatea procesului de deconspirare să fie serios chestionabile. Bunăoară, de ce să investigăm Biserica şi sportivii înaintea Jus­ti­ţiei, de ce să intereseze campionii sau pre­o­ţii înaintea preşedintelui sau a corpului mi­nisterial, de exemplu? De ce presa şi nu se­na­torii şi deputaţii, in corpore? Cum putem accepta liniştiţi şi fără suspiciuni că anumitor dosare li s-a pierdut urma, pur şi simplu? Şi cum să înghiţim tot acest proces când încă nu e clar ce căutăm şi nu ştim să diferenţiem poliţia politică (delaţiunea ideologizată şi menită să protejeze regimul comunist) de informările menite să protejeze sta­tul, care la vremea aceea era, din păcate, unul comunist? E adevărat că e greu să stabileşti limita dincolo de care statul se confundă cu aparatul de personaje comuniste în frunte cu Ceauşescu, dar câtă vreme statul român a supravieţuit căderii regimului comunist, o distincţie trebuie să fie făcută. Nu vreau să spun că deconspirarea nu e necesară sau utilă, şi nu vreau să iau apărarea ni­mănui, ci vreau doar să spun că mai mult discernământ şi mai multă claritate ar fi bi­ne­venite. Dar poate că tocmai claritatea nu e dorită şi poate tocmai de aceea nimeni nu a invitat niciodată nicăieri în presă un fost ofiţer de Securitate, care să explice autori­zat cum şi în ce condiţii erau recrutaţi oame­nii, câte tipuri de colaboratori şi de dosare existau şi câtă credibilitate li se poate acorda acestor dosare. La aspectul credibilităţii m-aş opri puţin, fiindcă tocmai acesta este omis acum cu desăvârşire. Brusc, dosarele Se­­curităţii au devenit repere infailibile pentru judecarea moralităţii anumitor persoane, deşi acum câţiva ani aflam cu toţii cum ­erau denigraţi dizidenţii, de exemplu, cu do­sa­re care conţineau declaraţii mincinoase sau măsluite. Şi pentru că scriem într-o revistă creştină, să ne amintim că unor feţe bise­ri­ceşti li s-au înscenat diferite situaţii, menite să le discrediteze, cum ar fi acuzaţii­le de ho­mosexualitate adresate unor mo­nahi. De­spre Patriarh însuşi scria presa acum nu mulţi ani că ar fi fost homosexual, unele ziare pretinzând că aveau informaţia din dosarele Securităţii. Oare acum de ce nu priveşte nimeni cu mai multă prudenţă anumite dosare? Nu spun că nu au existat abateri reale între clerici şi nu spun nici că unii dintre ei ar fi întreţinut legături cu Secu­ri­ta­tea, dar nuanţele sunt multe şi sensibile, şi tocmai de aceea munca de deconspirare tre­­buie să nu fie zorită de excesele isterice ale unora. Vă mai amintiţi, desigur, că s-a scris mult despre trădarea secretului spo­ve­­daniei, dar eu personal nu prea cred aşa ceva decât într-o mică măsură. Nu cred, de exemplu, că cineva ar fi spus la spovedanie că plănuieşte să fugă din ţara sau că iniţia­ză un complot împotriva regimului, pentru că aşa ceva pur şi simplu nu face obiectul spo­ve­da­niei. Chiar dacă presupunem că du­hov­ni­cul ar fi întrebat aşa ceva, penitentul ar fi devenit suspicios şi ar fi rupt legătura cu acel du­hovnic. Cred, însă, că e posibil ca anumite feţe bisericeşti să fi trădat pre­zen­ţa în mânăstire a unor luptători din rezistenţa anticomunistă, de exemplu, din cine ştie ce motive, mai putin ideologice şi mai mult umane. Cred şi că e posibil ca unii să se fi lăsat momiţi de anumite avantaje şi să fi acceptat să predice în favoarea comunismului, dar nu cred că, în ansamblu, clerul a fost atins până la putreziciune de colaborarea cu organele regimului comunist. Dova­da o face însăşi existenţa Bisericii şi încrede­rea cre­dincioşilor în ea. Oare chiar crede ci­ne­va că aceşti credincioşi ataşaţi de Biserica lor nu au luat în calcul posibilitatea ca unii clerici să fi colaborat cu regimul comunist? Desigur că s-au gândit la asta, dar au acceptat posibilitatea, fiindcă iertarea este una din trăsăturile fundamentale ale creştinismu­lui. E drept, însă, că pentru iertare ar fi de pre­ferat ca, mai întâi, vinova­tul să îşi recu­noas­că vina, dar pentru a obţine o mărturisi­re sinceră e nevoie uneori de un timp lung. Mai ales dacă păcatele sunt grele. Şi-apoi, une­le păcate rămân nemărtu­ri­site până în faţa lui Dumnezeu.
Revenind, aş spune că dacă o parte din cler a fost contaminată, cea­laltă a rămas curată, iar harul are putere curăţitoare. Lucrarea lui Dumne­zeu nu depinde de calitatea să­vâr­şi­torului, însă e la fel de adevărat că păstorul cel rău poa­te pier­de turma. E nevoie de lumi­nă, dar e ne­vo­ie şi de iertare, cel puţin în Bi­serică. Iar cel ce a smintit pe aproapele său să plece singur, ca unul ce şi-a văzut greşeala şi nu vrea să ajungă în fundul iadului. Pentru că­in­­ţă şi pentru iertare nu e niciodată prea târziu…