LOADING

Type to search

Lumea Credintei, anul IV, nr. 11 (40) Noiembrie 2006

Lumea Credintei, anul IV, nr. 11 (40) Noiembrie 2006

Share

EDITORIAL   – UN PATRIARH PĂRINTESC

Dacă faci ochii roată prin Sf. Sinod, constaţi un lucru: Patriarhul nostru rămâne unul dintre cei mai părinteşti arhierei ai Bisericii Ortodoxe Române. Cum am ajuns la această concluzie? Simplu, răsfoind povestea celor 20 de ani de patriarhat ai lui Teoctist Arăpaşu.
Aş începe cu o constatare simplă: aceea a vârstei, dublată de faptul că Dumnezeu l-a îngăduit să-i fie reazim Bisericii Sale timp de atâţia ani, „în pace, întreg, cinstit, sănătos, îndelungat în zile“. Apoi aş putea să enumăr doar câteva dintre momentele de părintească grijă faţă de fiii binecredincioşi pe care-i păstoreşte:
– Veţi surâde, poate, dacă vă spun că arhiereul în biroul căruia pătrunzi cel mai uşor, chiar dacă are agenda cea mai plină, este – culmea! – Patriarhul Teoctist. O vorbă bună, o poveste, un „da, da, da, sigur că nu…“ spus însă cu umor (adică un refuz care nu te jigneşte niciodată) – pentru fiecare persoană găseşte ceva potrivit.
– Un instinct al corectitudinii şi al legii cu adevărat remarcabil. Mi s-a întâmplat nu o dată să văd mape întregi întoarse din drum, înapoi la consilieri, deoarece cu un fler aparte sesiza o neregulă oarecare. „De unde ştia?“, mă întrebam apoi.
– Criticile, jignirile, ofensele şi contestările care i s-au adus, pe faţă, prin spate sau în presă – pe toate le-a iertat. Dovadă că majoritatea celor care l-au atacat (sub un motiv sau altul) sunt acum apropiaţii lui, sau ar putea deveni în orice moment, dacă şi ei vor.
– Nu refuză aproape nici o invitaţie, făcută din sinceritatea inimii.
– Echilibrul, lipsa de pripă, de răzbunare sau absenţa entuzismului exagerat, dar şi a partizanatului, au adus unitate şi stabilitate în Sf. Sinod.
– Circulă cu cele mai demodate autoturisme, dar ajunge mereu la timp.
Acestea sunt doar câteva dintre lucrurile sesizate subiectiv de mine, de-a lungul timpului. Rămân însă marile momente ale patriarhatului acesta deosebit: metanoia publică făcută după ’89, retragerea cu inima mâhnită la Sinaia şi revenirea fără urmă de vendetă, introducerea învăţă­mântului religios în şcoli, înfiinţarea Mitropoliei Basarabiei (ulterior, şi a altor eparhii), primenirea Sfântului Sinod cu ierarhi tineri, seria de canonizări din ultimii 16 ani, vizita Papei la Bucureşti, echidistanţa faţă de influenţele politice, avântul ridicării de biserici (în medie, una la 4 zile!) şi de mânăstiri, înfiinţarea de unităţi de învăţământ bisericesc, dezvoltarea presei ecleziale, reconcilierea cu Casa Regală, proiectul catedralei patriarhale etc.
Cu alte cuvinte, avem acum o Patriarhie „la cheie“, eliberată de influ­en­ţe (interne sau externe) şi eventuali creditori, în plină creştere, bucu­rându-se – ca instituţie – de cea mai mare credibilitate din partea românilor. Aşadar, trebuie cu toţii să admitem că Patriarhului Teoctist chiar… i-a ieşit!