Cristian TABĂRĂ: Sufletul nostru şi uniunea europeană
Share

Ca un fel de monotonie banală, atunci când vine vorba despre implicaţiile pe care integrarea europeană le va avea asupra spiritualităţii, cele mai multe analize pornesc de la prezumţia că spiritualitatea noastră se află în pericol, de unde şi tonul îngrijorat al demersului analitic. În mare, apropierea de Vest e văzută ca apropierea neprotejată de spitalul de boli infecţioase, de unde putem să luăm tot felul de boli urâte, care ne vor măcina, dacă nu suntem atenţi, atât fiinţa individuală, cât şi cea naţională. Uniunea Europeană este percepută ca un beneficiu pe plan economic şi ca un virus pe plan spiritual, dar tonul oficial necesar aderării a făcut ca vocea cealaltă, care exprimă temerile spirituale, să fie atenuată. Lipsa unei dezbateri sociale reale cu privire la esenţa şi implicaţiile integrării europene s-a instalat, aşadar, şi în sfera spiritualităţii, nici una dintre Bisericile existente în România nedepăşind stadiul semiformal al unor seminarii sau studii sporadice pe temă. De aceea, cred că un început de dezbatere trebuie lansat acum, fiindcă integrarea este deja inevitabilă, motiv pentru care propun două întrebări, ca prim pas al acestei dezbateri.
În primul rând, mă întreb dacă publicul românesc vede, pe lângă efectele socio-economice ale integrării, şi pe cele asupra vieţii spirituale, sau este indiferent la această problemă? Iar în al doilea rând, mă întreb şi îi întreb pe specialiştii Bisericilor şi cultelor din România care sunt acele pericole la adresa vieţii sufleteşti a credincioşilor lor pe care le-au identificat şi pe care le iau în calcule? Am ales aceste două întrebări pentru că mi se pare că trebuie să ştim care este starea laicatului din Biserică, pe de-o parte, iar pe de alta, care este nivelul de preocupare şi stadiul de cercetare al responsabililor Bisericilor.
În aşteptarea unor răspunsuri din partea publicului, care sper să ne scrie şi să îşi ofere cu bunăvoinţă opiniile, respectiv din partea specialiştilor Bisericilor, voi propune câteva consideraţii personale.
Aşadar, în ceea ce priveşte publicul, cred că acesta nu percepe decât într-un număr mic integrarea europeană ca pe un pericol la adresa spiritualităţii religioase (permiteţi-mi această formulare, care să îi mulţumească şi pe aceia care înţeleg spiritualitatea într-un sens mai larg), ştiut fiind faptul că totalul celor care se declară credincioşi este cu mult mai mare decât numărul practicanţilor unei religii. Tocmai această diferenţă reprezintă în mare măsură numărul celor îngrijoraţi de efectele nefaste ale Vestului desacralizat, dar nici măcar toţi credincioşii practicanţi nu se tem de integrare. Pentru cei mai mulţi, însă, posibilele stricăciuni spirituale provocate de Vest sunt ca inexistente sau nu contează fiindcă subiecţii nu sunt deloc interesaţi de temă. Această indiferenţă sau această relaxare sunt, în mare, negate de către Biserici, fiecare dintre ele considerând că are credincioşi mulţi şi suficient de robuşti în credinţa lor, aşa încât să fie şi pregătiţi şi responsabili faţă în faţă cu presupusele ameninţări duhovniceşti ale Apusului. Aici, însă, ar putea zace o capcană perfidă, care să arate în timp că responsabilii Bisericilor au făcut estimări greşite. În felul acesta ajungem şi la specialişti, respectiv la ceea ce dânşii consideră a fi pericolele integrării în spaţiul cultural şi spiritual apusean.
Mărturisesc că nu m-am priceput să găsesc foarte multe despre vreo cercetare aprofundată a vreuneia dintre Biserici cu privire la problema impactului integrării asupra spiritualităţii românilor. Am identificat articole sau studii mai mari sau de acoperire mai mică menite să trateze subiectul, am găsit forumuri diverse care au dezbătut problema, însă nu am găsit nicăieri o cercetare în sensul sociologic al termenului şi cu atât mai puţin nu am reuşit să aflu despre existenţa vreunei strategii închegate care să pregătească masele de credincioşi pentru efectele impactului, oricare ar fi acelea. Desigur, în aceste condiţii, nu am putut găsi nici o „listă“ de pericole, ameninţări, efecte, beneficii (de ce nu?) ale integrării, însă am aflat mai multe opinii individuale ale diferiţilor specialişti. Deduc de aici, cu riscul de a greşi mult, fiindcă eu însumi nu fac decât speculaţii neîntemeiate pe nimic mai mult decât observaţii personale, că există un interes minor faţă de efectele integrării europene asupra sufletului românului şi a celui românesc (insist asupra nuanţei). Nu spun că principala cauză a acestui interes firav ar fi în mod necesar indiferenţa, inconştienţa sau altele din seria negativă, câtă vreme unii pot fi atât de întăriţi în credinţa lor cu argumente sănătoase încât nu au a se teme. Totuşi, în ansamblu, am senzaţia că lucrurile se cer cercetate, cunoscute, analizate şi gestionate corect fiindcă, oricare ar fi efectele ei, integrarea va lăsa în mod cert urme pe termen lung în sufletul românesc şi în sufletele românilor. Or, interesul responsabil ar fi acela ca aceste urme să nu ducă la degradare sau la desacralizare, cumva. O menţiune aparte trebuie făcută cu privire la aceia care, din diverse motive, reprezintă extremele: fie diabolizează fără excepţie Occidentul (anumiţi monahi sau lideri de opinie), fie îl idilizează fără limite (cel mai adesea reprezentanţi ai grupărilor neoprotestante). Aceşti oameni trebuie să facă obiectul unei atenţii speciale a unei posibile strategii de „aderare spirituală“, câtă vreme influenţa lor radicalizată asupra publicului ar putea face mai mult rău decât pericolele reale însele.
Dar care ar putea fi natura întâlnirii dintre spiritualitatea de factură răsăriteană a românilor şi cea de factură apuseană a Uniunii? Vorbim predominant despre pericole, aşa cum sugerează cei mai mulţi autori şi duhovnici? E greu de spus, fiindcă lucrurile sunt nuanţate în funcţie de aspectele puse în discuţie. Bunăoară, e uşor de observat că occidentalii sunt infinit mai depărtaţi de Bisericile lor decât răsăritenii şi că bunăstarea şi autosuficienţa au generat indiferentism religios, ateism, libertinaj, imoralitate etc. Dar, pe de altă parte, acelaşi Vest desacralizat cunoaşte mai bine mecanismele protecţiei sociale şi ale carităţii decât Răsăritul, de exemplu, ceea ce face să ne întrebăm unde se fructifică, în acest caz, credinţa esticilor? Astfel, întâlnirea celor două culturi trebuie cercetată mult mai atent şi mai nuanţat decât s-a întâmplat până acum, în cazul în care cineva se simte cu adevărat responsabil pentru felul care generaţia tânără, de exemplu, se va configura duhovniceşte între morala religioasă şi socială răsăriteană şi oportunităţile şi morala de tip apusean. Dar pentru o dezbatere autentică e nevoie de opinii mai multe şi mai serioase decât cea de acum, motiv pentru care vă invit să vi le faceţi publice.