LOADING

Type to search

Iezer: schitul unicat – Cele două hramuri la numai o zi distanţă!

Iezer: schitul unicat – Cele două hramuri la numai o zi distanţă!

Share

Pelerinule, dacă din Râmnicu Vâlcea ­apuci drumul către staţiunea Olăneşti şi ai curiozitatea să faci stânga în comuna Pău­şeşti-Măglaşi, pe valea râului Cheia, vei avea incredibila ocazie să simţi gustul raiului. La propriu. Căci pe această vale (un adevărat jgheab al harului!) sunt înşirate câteva chinovii de vârf ale Ortodoxiei româneşti, dar şi mondiale: mânăstirile Iezer, Pahomie, Pătrun­sa. De aici peste deal, spre est, ­ajungi cu pasul la Frăsinei şi tot peste deal, la vest, dai peste splendoarea brâncovenească de la Hurezi. Aşadar, te afli într-un spaţiu sacru, al cărui centru se află în pridvorul de la Iezer.

 

Melancolia luminii
Am primit invitaţia, acum ceva vreme, să vizităm – cu aparatul foto şi cu reportofonul – această chinovie de la poalele munţilor Căpăţânii (mai exact, muntelui Cheia). Abia după ce ne-am hotărât să mer­gem, am verificat şi Sinaxarul şi am consta­tat cu surpriză (mărturisesc jenat că nu mă uit chiar zilnic în călindar…) şi bucurie că în luna noiembrie, pe data de 23, este chiar prăz­nui­rea Cu­vio­sului An­to­nie de la Iezerul. Aşa­dar, parcă Sfân­tul ne che­ma­se să ne spună ceva… Ce anume, nu ştiam, dar ori­cum deveni­se­răm foarte curioşi.
Unele dintre ultimele zile frumoase de octombrie ne-au fost gazde bune la Iezer. Aerul era în continuare înmiresmat, chiar dacă torpoarea verii şi-a anunţat retragerea. Lumina avea şi ea o dulceaţă aparte, o vizibilă melancolie, ca înainte de prigoa­na iernii. Ultimele pregătiri erau în toi, în timp ce florile mu­­reau prin pălima­re şi pomii oftau în galben-ocru. Mai­ci­le rămăseseră singurele albine cernite care mai cule­geau roadele verii de-a­cum exilate. Zum­ză­iau prin curte, prin livadă, prin fânaţuri. Maica stareţă Miha­ela, o moaţă din Bis­tra (de lângă Câm­peni), era în frun­tea tuturor. De 20 de ani în mânăstire, din 1999 stareţă, maica Mihaela este o adevărată conducătoare de obşte. Dovada o constituie cele 25 de suflete care-şi caută cu ardoare mântuirea între zidurile străvechi ale Iezerului, şi numărul lor ar fi mult mai mare dacă spa­ţiul le-ar permite. Cu un du­hovnic experimen­tat (părintele Varsa­nu­fie) care stă „colo, peste munte“ – adică la Pă­trunsa – şi care vine pe jos tot la două săptămâni, obştea această inimoasă înaintează prin vâltoarea veacului al cărui murmur răzbate de peste coama munţilor numai din reactoarele avioanelor care-şi ţes pe cer efemera pânză de abur. Acela este semnul surd şi îndepărtat venit din văzduh (nu din Cer!) că lumea se mişcă, că viaţa curge trepidant în afara văii râului Cheia, pe care se adună – ca într-un pântec rece al sunetelor – doar dangătul grav al clopotului, talăngile tur­me­lor, precum şi şoap­ta netradusă încă a izvoa­relor bogate.

300 de călugări ucişi într-o zi
Important este că povestea mânăstirii este o împletire de fabulos şi realitate, între mit şi istorie – consemnată ca atare. Po­melnicul indică doi domnitori timpurii ai Mun­teniei ca fiind ctitorii începuturilor acestei sihăstrii: Radu I şi fiul său, Mircea cel Bă­trân. Apoi, locaşul cade sub nepăsarea vremurilor, dar un negustor de turme fără nu­măr pune ochii pe el şi-l reface din teme­lii. Acesta nu este altul decât viitorul domn Mircea Ciobanul, alături de soţia sa, Doamna Chiajna (fiica voievodului Petru Rareş). Tradi­ţia locală indică faptul că, după această rea­şezare în piatră şi duh, în jurul Iezerului (inclusiv prin poienile şi peşterile din adâncu­rile pădurii) s-au adunat aproape 300 de monahi.
Legenda consemnează însă un fapt cu­tre­murător, dar care nu este totuşi confirmat de sursele istorice, şi anume: fata cea mare a lui Mircea Ciobanul, furioasă că mezina s-a măritat înaintea ei, a fugit în Transil­vania cu un nemeş ungur, om hain şi necredincios. Tânăra ştia din familie faptul că ctitorul, tatăl său, îngropase un cazan cu galbeni la temelia schitului, pentru cazul în care schitul se năruie, să poată fi refăcut cu aceşti bani. Ce gândire temeinică, ce grijă duhovnicească, ce pildă creştinească! Nu numai să ridici un locaş, dar să-i şi dai posibilitatea învierii, acesta este comportament dumnezeiesc! Aşadar, iată ce pildă pentru unii ctitori ai zilelor noastre, care fac milostenie numai în prezenţa flash-urilor şi la oră de maximă audienţă…
Legenda, din acest punct, ia o întorsătură dramatică. Nemeşul ungur trece munţii cu o ceată înarmată, ajunge la schit, strânge toţi călugării, schingiuieşte câţiva dintre ei, apoi dărâmă cărămidă cu cărămidă sfântul aşe­zământ. Găseşte banii, dar nu se mulţumeşte cu atât: mână toată ceata de rugători pe un mal abrupt al răului Cheia şi-i ucide până la ­unul! Trupurile le-au fost îngropate în prundiş, iar pe stânca de la că­pătâiul lor localnicii au dăltuit, după plecarea ucigaşilor, trei cruci mari, din care până astăzi s-au păstrat două. Ele se nu­mesc „crucile moşilor“…
Cuviosul
După aproape două sute de ani de la aces­te evenimente, în viaţa schitului apare persoana care l-a ţinut în viaţă – ca faimă şi zidire – până în ziua de azi. Tot un om de afaceri (ca şi Mircea Ciobanul) descinde pe aceste meleaguri în care zburdă rugăciunea şi se pune pe treabă. Era Cuviosul Antonie.
Aromân de origine, născut în 1628 în Ianina, în Munţii Pindului (Grecia), Antonie a avut parte de părinţi evlavioşi (din pomelnicul care a rămas de la Sfânt ştim că îi che­ma Iane şi Stana). Tânărul de 20 de ani, ­edu­cat şi instruit, înzestrat cu o avere conside­rabilă, a pus piciorul în Oltenia (în anul 1648) pentru a-şi dezvolta activităţile comer­ciale. Domnitor pe atunci era înţeleptul Matei Basarab. Stabilindu-se în Râmnicu Vâlcea, Antonie se căsătoreşte (probabil cu Despina, cel de-al doilea nume menţionat în pomelnicul Cuviosului) şi are cel puţin un fiu – pe Mihail. Afacerile îi mergeau foarte bine, şi cu toate astea ceva nu-i dădea pace: dorin­ţa de desăvârşire şi de mântuire. Astfel, la 64 de ani (când probabil era văduv), Antonie alege calea monahismului, fiind închinoviat la Sărăcineşti. De acolo şi-a pus în gând să facă un pelerinaj la Athos, dar intenţia sa este deturnată de episcopul Ilarion al Râm­nicului. Acesta îl roagă să rămână în ţară, care oricum era sufocată de administraţia eclezială abuzivă şi deloc frăţească a egumenilor greci, şi să reconstruiască – împreună cu el – schitul Iezer. Cuviosul acceptă cu entuziasm, încântat de splendoarea locului şi de potenţialul său duhovnicesc. Aşa a urcat Antonie pe valea Cheii, care la acea vreme nu avea drum. Mai mult, un episcop care a vizitiat acum 100 de ani schitul menţiona că „am trecut prin vadul râului de 24 de ori“. (Paranteză: maica Irina Că­lu­găru – ce nume predestinat! –, care a fost în obştea Sărăcineştilor şi care a fost stareţă la Iezer după 1948, suferă şi astăzi la pat în urma eforturilor vieţii de aici, la care se adaugă aceste treceri ale râului prin vad, vară-iarnă; drumul, aşa cum este astăzi, a fost croit abia în 1962).
După ce munceşte susţinut, punându-şi la bătaie şi economiile, Cuviosul Antonie termină de zidit chiliile (din care se păstrează şi astăzi corpul vestic şi beciul), precum şi biserica de piatră. O împodobeşte cu icoane şi odoare, îi pune hramul „Intrarea în Biserică a Maicii Domnului“ (21 noiembrie) şi aşază inscripţia pe care se citeşte data: 9 martie 1714. Aşadar, în ultimul an de domnie al Vo­ie­vodului Martir Constantin Brâncoveanul, iar Cuviosul Antonie era trecut de 85 de ani… Chiar dacă a atins o asemenea vârstă, mona­hul acesta deosebit era plin de energie, neobosit la slujbă şi la muncă. Avea neîncetat lacrimi pe o­braz (Dumne­zeu îl învrednicise cu acest dar) şi chiar da­că mai dojenea pe vreun uce­nic, imediat îl împăca pe a­ces­ta. Dorinţa lui de desăvâr­şire era atât de mare, încât şi râvna pe care o cerea ucenici­lor era pe măsură.
Aşa se face că, după isprăvirea noului schit şi repunerea lui în rânduială, Cuviosul Antonie consideră că este momentul să se retragă în adâncul pădurii. Găseşte o stâncă în care şi-a săpat cu mâna lui două cămăruţe. La intrare, în aceeaşi stâncă, şi-a săpat mormântul, în care a lăsat profeţie să fie îngropat şi niciodată dezgropat, altminteri „nici voi, călugării, nu veţi mai putea sta aici“. Cu toate astea, după moartea sa, episcopul de Râm­nic, nimeni altul decât Sf. Calinic, a organizat în 1867 o procesiune prin care dorea să ridice de la gura peşterii sfintele moaşte şi să le aducă, cu mare cinste, în biserica schitului. Dar, minune! Cu o noapte înainte, când alaiul ajunsese deja la Iezer, s-a pornit o furtună mare care a prăvălit o piatră peste intrarea peşterii unde era mormântul, fere­cân­du-l. Aşa a dorit Sfântul, iar celălalt viitor Sfânt, Calinic, a înţeles pe loc!
Cu toate acestea, prin anii ’50, o călu­gă­­riţă considerată cam săracă cu duhul (care era, poate, „nebună întru Hristos“) îşi tot fă­cea de lucru pe la peşteră. Asta până într-o zi când apare devale cu câteva fragmen­te din moaştele lui Antonie: o părticică din craniu şi cărămida ce-i fusese pusă la cap, când a fost îngropat. Aşadar, Cuviosul i-a permis doar acelei monahii să se atingă de moaş­tele sale, care acum sunt puse în biserică, în raclă.
În urma cercetării vieţii sale neprihănite şi pline de minuni (cea a iz­vorului, bu­nă­oară), An­tonie de la Iezerul a fost canonizat de Sfântul Si­nod al BOR în 1992, iar ziua de prăz­nuire s-a ho­tărât a fi ziua trecerii lui la Domnul (ca­re i se des­coperise cu 40 de zile înainte; de altfel, a şi anun­ţat acest lucru ucenicilor, iar ultimele zile pământeşti le-a petrecut într-o pregă­tire specială: nu a lipsit de la nici o sluj­bă, mânca o singură dată pe săptămână, iar tot timpul vorbea despre mântuire. La ceasul sorocit – era o zi de luni, 23 noiembrie a anului 1720, la ora 9 dimineaţa – s-a întins definitiv pe rogojina pe care zăcuse în ultimele 3 zile, şi-a luat rămas bun de la fraţi şi aşa a plecat la Domnul).

Cu toţii, la hram la Peşteră!
Lângă peştera Cuviosului se află o minusculă bisericuţă de lemn, flancată de o chilie unde trăieşte o maică. Peştera se găseşte puţin mai sus, într-un loc de veghe situat parcă peste munţi, lume şi fire. Păcat însă (aşa cum vorbeam şi cu maica stareţă, care este întru totul de acord) că nu este păstrat duhul ei original, deoarece a fost ridicat un perete din cărămidă chiar la buza ei. Geamurile, uşa şi toate celelalte acareturi pun într-o altă lumină nevoinţele şi asceza Cuviosului. Mă gândeam, bunăoară, dacă la uşa peşterii Cuvioasei Teodora de la Sihla ar apărea o uşă şi un perete, ce ar zice închinătorii? Dar Sfânta însăşi? Oricum, maica stareţă şi Episcopul Gherasim de Râmnic au toată atenţia duhovnicească asupra acestui loc fabulos, şi îl vor reamenaja aşa cum se cuvine, în duhul Cuviosului Antonie.
Aşadar, cu toată încrederea, vă îndemnăm să urcaţi pe 23 noiembrie, de hram, la peşteră (500 m. distanţă) pentru sfânta sluj­bă. Veţi înţelege sensul şi bucuriile nevo­in­ţei, dar poate veţi primi şi un grabnic ajutor în lucrurile care vă frământă.
În ceea ce ne priveşte, nici până acum nu am înţeles ce a vrut Sfântul să ne spună. Încă aşteptăm, cuminţi, sorocul.