„Sunt ca un paratrăsnet“

Secretul Patriarhului. Cel căruia pe holurile ­întunecoase ale Patriarhiei i se spune cu gingăşie „Nemuritorul“ are de peste ­60 de ani un ­program foarte exact, riguros. Mai ceva decât orarul unei ­garnizoane pe timp de război.

La 5.30, înainte ca mulţi alţi muritori să-şi deschidă pleoapele, în zgomotul cald şi sacadat al unui pendul vechi, Patriarhul se dă jos din pat şi îşi înce­pe rugăciunea. „Este de la sine înţeles că un slujitor al Bisericii îşi începe ziua cu rugăciunea, cu limpezirea minţii“, spune Patriar­hul, care face în fiecare dimineaţă exerciţii fizice.
Reşedinţa patriarhală, ctitorită la 1658 de Constantin Şerban Voievod, are regim de mânăstire. Aici vieţuiesc opt măicuţe care trebăluiesc toată ziua precum albinele…
După un mic dejun frugal, Patriarhul ajunge la birou, iar pe la ora 8.30 începe munca efectivă. La datorie, ca de obicei, e părintele Cristian Popa, şeful cancelariei, care e ajutat de doi diaconi. Părintele pre­zintă mapa, care aduce mai mult a caramidă din cauza grosimii. Sunt mii de treburi de rezolvat, iar cei 30 de colaboratori ai Pa­triarhului nu-şi văd capul de treabă. Numai să ţii legătura cu ministerele, autorităţile, ambasadele, celelalte culte, ca să nu mai vorbesc de problemele de zi cu zi ale Bisericii…

Baclavale şi Mironov
În ziua în care l-am vizitat pe Patriarh, la prima oră se înfiinţase Mitropolitul grec de Volos. Discuţia, tra­du­să de P.S. Ciprian, ­unul dintre destoi­ni­cii episcopi vicari, a durat peste jumătate de oră. Apoi a intrat o func­ţionară de la Mi­nisterul de Exter­ne. Vine rân­dul celor de la UNESCO, care i-au a­dus Patriarhului o di­plomă de excelenţă, o vază deose­bită, dar şi niş­te baclavale pe ca­re, darnic, Pa­tri­arhul le împarte ­tuturor.
În delegaţia con­dusă de Ale­xandru Mi­ronov, câţiva musulmani aduc vorba de toleranţă. „Apăi – zice Patriarhul cu gla­sul lui inconfundabil de Botoşeni – imamul avea ca­za­re la noi în căminul studenţesc pe vremuri, că nu avea unde să stea în Bucureşti“. Cu toate că Mironov are iniţiative, sugestii, idei, urmează o discuţie din care nu poţi să nu remarci diplomaţia Patriarhului – o diploma­ţie înnăscută şi cultivată de-a lungul anilor.

Audienţe peste audienţe
În reşedinţa Patriarhiei e destul de frig, te strânge un pic, pentru că Prea Fericitul este foarte chibzuit. Nu permite în sezonul rece încălzirea tuturor camerelor, ci doar a celor în care are loc vreo activitate.
Nu iese bine Mironov, că apare părintele Costel Stoica, cu revista presei. „Bună ştirea de la Radio Trinitas“. Ţup imediat şi vicarul P.S. Sebastian, cu o mapă groasă cât toate zilele şi cu ecleziarhul după el, care râde naiv şi fericit de parcă a inventat apa caldă.
La nici un sfert de oră apa­re şi P.S. Var­sanufie cu ches­tiuni sociale: cantine, sur­do­muţi etc. În antecamera în care secretarul se chi­nu­ieş­te să rezolve mal­dă­rul de hârtii care vin neîn­cetat mai apar doi sta­reţi, apoi un scriitor care terminase o carte despre Prea Fericitul, iar lista de primiri aducea a po­melnic.
Un program istovitor care se termină târ­ziu în noapte. Singurul respiro ar fi prânzul, care, oricum, se transformă în mici sinoade, dar mai ales siesta, ce are loc până la 17.30, când începe din nou ameţitorul şir al audienţelor şi problemelor.

Scaunul primului Patriarh
Biroul Patriarhului e o bijuterie, un adevărat muzeu: decoraţii, sfeşnice aurii, obiec­te sfinte dăruite de delegaţii străine, o bi­blio­tecă plină cu tomuri rare, legate în piele etc.
Cele patru tablouri ale Patriarhilor Româ­niei care veghează biroul Prea Fericitului nu sunt întâmplător agăţate acolo, pentru că aceeaşi încăpere a fost camera de lucru a tuturor Întâistătătorilor BOR. În colţ se află aşezat chiar scaunul primului Patriarh, pe care din respect urmaşii săi nu l-au folosit, ci l-au păstrat ca pe o relicvă sfântă.
„Eu sunt ca un paratrăsnet“, ne spune ­brusc Patriarhul. „Toţi vin la mine, ori nu-i pot împăca pe toţi. Oa­me­nii care vin la mine vin cu greu­tăţile lor sufle­teşti, pe care le consi­deră ce­le mai importante. Tre­bu­ie să le a­cord timp pentru a-i asculta. Îi con­duc pâ­nă la uşă, îi mângâi, îţi trebuie mul­tă diploma­ţie“, zice Patriarhul cu vâr­stă biblică.
P.F. Teoctist e un pic mâhnit că puţini au observat ajutorul pe care l-a dat Biserica sinis­traţilor: „Ne-am implicat şi, la apelul nostru, din banul văduvei, din banii credincioşilor, s-au strâns aproape 3 milioane de euro şi încă 6 milioane reprezentând materiale de construcţie“. „Multora cifra li s-a părut incre­dibilă“, spune şi un consilier, care tace apoi smerit.

Băsescu şi Catedrala
Patriarhul a mai fost mâhnit că nu toată lumea a înţeles demersul său privind Cate­drala Neamului, dar gestul preşedintelui l-a mai îmbunat, precum sărutul lui Cuza dat lui Ion Roată. „Băsescu mi-a sărutat dreapta, lucru pe care nimeni nu l-a mai făcut până acum. Un preşedinte de stat cinstind nu un om, ci pe slujitorul lui Dumne­zeu“. Cum aprobările pentru Catedrală sunt luate, cel puţin pe hârtie, Patriarhul nu poate decât să viseze că cel mai drag proiect al său va prinde viaţă.
„La vârsta mea, îmi îndrept gândul către Dumnezeu“, zice Patriahul. „Ce mai poţi spu­ne când te întâlneşti cu istoria?“.

„Nu am spus niciodată nu chemării lui Dumnezeu“
Întreaga viaţă a P.F. Teoctist stă sub sem­nul crucii: 78 de ani de monahism, 61 de preoţie, 56 de arhierie şi 20 ca Patriarh. „În Bi­se­ri­că este foarte greu să-ţi manifeşti voia. Mân­tuitorul a spus: «Nu caut voia Mea, ci voia Ta­tălui Care M-a tri­mis». Este o mare îndato­ri­re pentru noi toţi să vedem, chiar şi ­atunci când nu ne convine, unde ne îndreaptă paşii Bi­se­ri­ca. Aceas­ta este voia lui Dumnezeu, şi Îi mul­ţumesc că nu am spus niciodată «Nu», înce­pând din casa părinţilor, Celui ce mi-a spus să fac ceva sau să mă duc undeva“.

O tradiţie unică în lume
Puţină lume ştie că doar Întâistătătorul Bisericii Ortodoxe Române se îmbracă complet în alb. Grecii preferă reverendele negre, iar în tradiţia slavă doar şefii sau mitro­poliţii unei biserici au camilafcă albă. „E o tradiţie a Bisericii noastre, de la primul Pa­triarh Miron Cristea. Eu îl ţin minte de când eram semina­rist că umbla în alb, iar acum, după o vizită în Polonia, gazdele ne-au făcut cadou un film cu Patriarhul Miron Cris­tea, care vizitase Polo­nia şi tot în alb era. Uite aşa s-a instaurat o cutumă, o tradiţie a Bisericii noastre, ca Patri­arhul să fie în­veşmântat în alb“, ne-a explicat P.F. Teoctist. Patriarhul umblă în alb, ca simbol al purităţii, tot anul, cu excepţia Săptă­mâ­nii Patimilor, când este înveşmântat în ­negru.
„Nu las o frază necitită, necorectată“
P.F. Teoctist nu este numai un bun orator, ci şi, de peste 25 de ani, un împătimit al scrisului. După ce primeşte textul discursului, pe care îl ţine întotdeauna liber, Patriarhul ia, ca un scriitor profesionist, fiecare frază „la puricat“, şterge, adaugă. Din 1982, toată această muncă, omilii, cuvântări şi meditaţii, s-a materializat în nu mai puţin de 16 volu­me, sub titlul general Pe treptele slujirii creş­ti­ne. Întâistătătorul BOR a tipărit ediţia jubilia­ră din 1988 a Bibliei de la Bucureşti (1688) şi a scris trei impresionante monografii despre Mitropolitul Iacob Putneanul, Sf. Vasile cel Mare şi Mitropolitul Dosoftei.

„De 20 de ani, de când sunt Patriarh, nu mi-am luat concediu“
„Îmi reproşez multe, pentru că nu pot să spun că am făcut tot ceea ce puteam să fac. Aş fi vrut să împlinesc întru totul lucrurile după voia Lui şi după cum îmi spunea min­tea, dar au apărut necazuri, piedici de tot felul. Cunoaştem că uneori pare greu de îndeplinit porunca divină prin care ni se cere să neglijam propriile necazuri şi lipsuri pentru a lua aminte la cele ale semenilor mai îndureraţi decât noi. Şi, totuşi, iată cum ne învaţă Sfântul Ioan Gură de Aur: «Ca nişte slujitori recunoscători, să împlinim cele po­run­cite şi să lăsăm pe seama Stăpânului raţiunea acestor porunci»“, spune PF Teoc­tist, care nu şi-a luat niciodată concediu în cei 20 de ani de când conduce destinele Bise­ri­cii Ortodoxe Române.