Teoctist, politicianul lui Dumnezeu

Prea Fericitul Părinte Teoctist, Patriar­hul Bisericii Ortodoxe Române, este al zecelea dintre cei unsprezece copii ai familiei Dumitru şi Marghioala Arăpaşu, din Tocileni-Botoşani, fiind botezat cu numele Teodor. Şi-a început viaţa monahală de la 13 ani, în 1928, în Schitul Sihăstria Voronei din Botoşani şi a urmat seminarul monahal la mânăstirile Neamţ şi Cernica. Numele de Teoctist l-a primit pe 6 august 1935, când a fost tuns în monahism la Mânăstirea Bistriţa.
A ajuns la Iaşi în 1945, după ce a absolvit Facultatea de Teologie a Universităţii Bucureşti şi a deţinut, pe rând, funcţiile de mare eclesiarh al Catedralei Mitropolitane, exarh al mânăstirilor şi vicar administrativ al Mitropoliei.
A urmat timp de un an la Iaşi cursurile Facultăţii de Litere şi Filosofie, iar în 1950 a fost ales episcop-vicar al Patriarhiei, cu titlul de Botoşăneanul. După ce a fost succesiv Episcop de Arad şi Mitropolit al Olteniei, pe 12 octombrie 1977 s-a întors la Iaşi ca Arhiepiscop si Mitropolit al Mol­dovei şi Sucevei, funcţie care l-a propulsat în 1986 în scaunul de Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române.

„Şeful“ a 18,8 milioane de suflete

Prea Fericitul Teoctist este Patriarhul Bi­se­ricii Ortodoxe Române, a doua Biserică orto­doxă din lume din punct de vedere numeric, după cea a Rusiei şi şeful spiritual a 18,8 milioane de ortodocşi, reprezentând 86,7% din populaţia ţării. Asta fără să mai punem la socoteală cei aproape 3 milioane de ro­mâni din diasporă.
Cap al Bisericii Ortodoxe Româ­ne din anul 1986, P.F. Teoctist este mai cu­noscut decât şeful statului, iar notoriatea sa depă­şeşte la un loc pe aceea a personajelor din prim-planul vieţii publice.
Deşi la prima privire nu pare, Patriarhul Teoctist gestionează o putere incredibilă. Într-o societate dominată de mişcări browni­ene în toate domeniile şi stând pe nisipurile mişcătoare ale tranziţiei, întâistătătorul BOR se poate bizui pe nu mai puţin de 13.124 de preoţi, la care se mai adaugă încă circa 15.000 de angajaţi laici ai Bisericii (cântăreţi bisericesti, îngrijitori, clopotari, paznici etc.). Şi din acest motiv, voinţa Patriarhului se face cunoscută în decurs de câteva ore în toate cătunele României, lucru cu care nu se poate lăuda nici măcar Televiziunea Ro­mâ­nă, darămite vreun politician.
În plus, de ani buni de zile, Biserica se menţine în topul instituţiilor care se bucură de cea mai mare încredere a românilor: 88% potrivit CURS şi 90,5% potrivit IMAS.
Nici din punct de vedere financiar, pute­rea Prea Fericitului Teoctist nu trebuie neglijată, dacă ţinem cont că administrează una dintre cele mai mari averi ale României. Doar proiectul Catedralei Mântuirii Neamului este evaluat la peste 200 milioane de dolari şi, de câte ori este nevoie, Patriarhul implică Biserica în campanii sociale şi acţi­uni de caritate de dimensiuni impresionante, eclipsând efectiv, prin sumele donate, toate celelalte instituţii. Vorbind de puterea financiară a Bise­ricii, trebuie menţionat că autori­tă­ţile nu au restituit încă bunurile confiscate: păduri, terenuri etc. În plus, Patriarhul se află în relaţii excelente cu oameni de afa­ceri prosperi precum George Copos, Gelu Tofan, Nicolae Dănilă, Petre Badea, Liviu Luca (care este şi membru al Adunării epar­hiale a Arhiepiscopiei Bucu­reştiului) etc., dar mai ales cu guvernatorul BNR, Mugur Isă­­rescu, care este nepotul Patriarhului Justi­nian, unul dintre părinţii spirituali ai Patriar­hu­lui Teoctist.

În 1989 s-a întâlnit la Vatican cu Papa

Contestat de unii pentru pasivitatea sa în faţa dărâmării bisericilor sub regimul comunist şi retras din jilţul patriarhal pentru 4 luni în 1990, Patriarhul s-a întors în aprilie, fiind primit în genunchi, ca un salvator. De la întoarcerea sa, puterea i-a crescut enorm, impunându-se nu doar în mediul bisericesc, ci şi în cel politic, unde are mai toate uşile des­chise.
Fără îndoială momentul său de glorie l-a reprezentat vizita din 1999 a Suveranului Pontif, Ioan Paul al II-lea, prima vizită a ­unui papă într-o ţară majoritar ortodoxă, o vizită care marchează istoria nu doar a creştinismului, ci şi a secolului. Legăturile şi prietenia sa cu Papa Ioan Paul al II-lea rămân ­însă învăluite în mister, pentru că în ianuarie 1989, în plină clandestinitate, Patriarhul şi Papa au avut o întâlnire secretă la Va­ti­can, întâlnire care a contribuit probabil şi ea la căde­rea Cor­ti­nei de Fier.

Politică în numele Domnului!

În ciuda faptului că nu face oficial po­litică, Patriarhul are o influenţă enormă. În 1992, fără nici un spri­jin şi cu un curaj pe care mulţi nu i-l bănuiau, a reînfiinţat Mitropolia Basarabiei, atrăgâdu-şi furia Ru­siei. În 1996 l-a sprijinit discret pe Emil Constantinescu, cuvântul de ordine fiind „Votaţi schimbarea!“, iar mineriada din 1999 şi Pacea de la Cozia au fost realizate şi cu sprijinul său.
Turul doi al alegerilor prezidenţiale din 2000 a fost şi el hotărâtor, pentru că P.F. Teoctist i-a oferit girul lui Ion Iliescu, rugând creştinii să nu voteze cu extremiştii, aluzie clară la celălalt candidat, Corneliu Vadim Tudor.
În 2004, în ciuda presiunilor la care a fost supus de către PSD, Patriarhul a anunţat că preoţilor le este interzis să facă politică, iar cuvântarea sa de dinaintea alegerilor era după 20 de minute întoarsă pe toate părţile de către spe­cialiştii Ambasadei SUA la Bucureşti!
Instalarea la Cotroceni a lui Traian Bă­ses­cu i-a mai adus o victorie Patriarhului Teoctist, pentru că, după câteva contre pe tema Catedralei, la depunerea jurământului, Băsescu i-a sărutat mâna Patriarhului –  un gest unic, dar şi simbolic.