Pe 23 noiembrie ar fi împlinit 81 de ani. S-a stins însã pe 21 noiembrie (ora 13.10; în țarã: 20.10), dupã 3 zile de comã, în clinica din Washington unde abia fusese strãmutat, de hatârul familiei nemângâiate, de la Spitalul Militar Central din București, unde zãcuse în ultima lunã și apucase sã-i revadã, pe îndelete sau doar în treacãt, pe toți cei dragi de acasã.
Când sosise în România, în pragul lui octombrie, încã pe picioare, se știa deja ros de boalã și nu le ascunsese vechilor camarazi cã venise sã-și ia rãmas-bun, cu un fel de seninãtate amarã. Înfrângându-și slãbiciunea și durerile, a trecut încã o datã prin locurile cele mai dragi inimii sale: Mahmudia natalã, Petru-Vodã (unde a lãsat cu limbã de moarte sã fie îngropat), Ocișorul rãgazurilor dintre prigoanã și exil, dar și Bucureștiul ale cãrui oaze de sfințenie le apãrase cândva, cu prețul propriei libertãți și cu riscul propriei vieți, de furia dementã a buldozerelor ceaușiste…
Era mulțumit și bucuros cã vãzuse ieșitã de sub tipar, prin precumpãnitoarea strãdanie a obștii de la Diaco­nești, cartea lui Ioan Iano­lide Întoarcerea la Hristos, pe care o considera cea mai fidelã și mai adâncã mãrturie testamentarã a întregii lui generații muce­ni­cite. Prefața pe care o scrisese chiar în ajunul vizitei în țarã și pe care o intitulase, cu smeritã pietate, „Un nevrednic cuvânt înainte la o car­te de mare și sfân­tã vrednicie”, avea sã fie ultimul text mãrturisitor redactat de mâna sa, încununând „rãzboiul întru cuvânt” pe care-l du­se­se decenii de-a rândul, în duhul marilor cruciați interbelici și al lui Valeriu Gafencu, „sfântul închisorilor”. N-a mai putut însã sã onoreze lansarea festivã a cãrții la Palatul Patriarhiei, unde ar fi fost frumos sã rãsune „cântecul de lebãdã” al celui mai curajos predicator al Ortodoxiei luptãtoare din târ­ziul secolului 20.
La Spitalul Militar din București, unde sãptãmâni de-a rândul cei dornici sã-l vadã au fãcut coadã de dimineațã pânã searã, a fost cercetat de însuși Pãrintele Patriarh, dar și de Mitropolitul Bartolomeu, vechiul camarad, care l-a spovedit și l-a cuminecat pentru cea din urmã oarã.
Înveșnicirea în ceruri și în le­gendã a Pãrintelui Gheorghe Calciu lasã pe decindea vea­cului un gol de ne­um­plut, cum a lãsat și strãmutarea mai blândului Pãrinte Galeriu (care anul acesta, tot în aceeași lunã, ar fi împlinit 88 de ani). Mã­car ne mângâiem sã-l știm odihnind în gura de rai românesc de la Petru-Vodã, unde dacã nu l-a îngãduit viața, îl în­gãduie moartea, pânã la rãsunetul trâm­­biței de Sus. Și nu ne îndo­im cã puternicã este rugãciunea lui înaintea lui Dum­ne­zeu, pentru neamul care rãmâne sã binemerite pe cât a fost iubit.