LOADING

Type to search

PE URMELE LUI CRÃCIUN

PE URMELE LUI CRÃCIUN

Share

Sãrbãtorirea Naș­te­rii Domnului (e­ve­niment despre care Evangheliile nu oferã detalii cronologice) a fost rânduitã de Bise­ri­cã abia în sec. 4 – inițial pe 6 ia­nua­rie (zi care, dupã teo­logii primelor veacuri, ar fi corespuns și zilei a șa­sea a creației, când Dum­ne­zeu l-a fãcut pe om), apoi pe 25 decembrie (zi a solstițiului de iarnã dupã calendarul iulian, când în vechime se sãrbãtorea, în cadrul cultului lui Mithra, naște­rea Soarelui – Sol Invic­tus). Dupã noua datã (a­leasã desigur și pentru a contracara cultul mithraic și Saturnaliile pãgâne), Nașterea Domnului a fost celebratã pentru prima oarã la Roma în 354, iar la Constantinopol în 375. Ea a fost ținutã multã vre­me (la Vatican pânã în sec. 13) și ca început al anului bisericesc, indentificat cu Anul Nou.
La români, sãrbãtoa­rea poartã de timpuriu și numele de Crãciun, predilect în me­diile populare. Originea cuvântului Crãciun este foarte controversatã. S-au propus fel de fel de ipoteze etimologice (din latinã, din geto-dacã, din slavã). Cea mai credibilã pare explicarea cuvîntului prin latina popularã, anume prin creationem, „cre­ație“, „naștere“, dar și „copil“. Al. Ciorãnescu susține aceastã etimologie (cãreia îi explicã mulțumitor și evoluția foneticã), dar avertizeazã cã trebuie pornit de la sensul de „copil“ (Crãciunul ar fi fost o veche denumire a Pruncului Iisus), iar nu de la cel de „creație“, care ar contrazice flagrant dogma creștinã („nãscut, nu fãcut“).
Oricum ar fi fost, sensul etimologic s-a pierdut mai târziu, iar sãrbãtoarea a fost repersonificatã folcloric în „Moș Crãciun“ – comparabil în unele privințe cu tradiția spaniolã a Regilor Magi (Al. Ciorãnescu), dar în și mai mare mãsurã cu tradiția nea­oșã a „moșilor“ (strãmoși mi­tici sau arhetipali). Fan­te­zia popularã a fãcut din Crãciun proprietarul staulului în care a nãscut Fecioara, atribuindu-i și o soție, Crãciuneasa (socotitã în unele pãrți patroana moașelor, ca una ce a moșit-o pe Maica Domnu­lui). O tradiție spune cã Crã­ciun ar fi fost ostil oaspeților nepoftiți și soției sale, pe care ar fi pedepsit-o cu tãie­rea mâinilor. Femeia s-ar fi vin­decat însã vârându-și cioa­tele în scalda Pruncului, ba chiar, într-o variantã, Maica Domnului i-ar fi dãruit mâini de aur. În fața acestei mi­nuni, Crãciun s-ar fi spãșit el însuși și ar fi venit la sfințenie (în unele colinde populare este chiar numãrat cu sfinții, șezând „lângã Bunul Dumnezeu“). Nu-i exclus ca sub întruchipãrile lui Crãciun și a Crãciunesei sã se ascundã douã strãvechi divinitãți locale, reinterpretate în noua perspectivã creștinã.
„Moș Crãciunul“ reprezentat astãzi în sanie trasã de reni, cu veșmânt roșu și cu sacul ticsit de cadouri n-are nimic de-a face cu personajul folcloric românesc, ci este – ca și bradul de Crãciun – o contrafacere recentã de origine occidentalã, cu unele remi­nis­cențe laicizate din atributele Sfântului Ni­colae – de unde și denumirea de Santa Claus (Nic[o]laus).

Previous Article
Next Article