LOADING

Type to search

Lumea Credintei, anul IV, nr. 4 (33) Aprilie 2006

Lumea Credintei, anul IV, nr. 4 (33) Aprilie 2006

Share

EDITORIAL   –  ÎNVIEREA – SCURT CURS DE VEȘNICIE

Care noapte e cea mai mare? Cea în care toată făptura stă cu sufletul la gură. Învie sau nu? – aceasta e întrebarea, mai „hamletiană” decât toate întrebările puse vreodată. Numai atunci când preotul iese în faţa poporului, cu sabia-lumânare cu care despică întunericul şi strigă: „Hristos a înviat!”, ei bine, numai atunci răsufli uşurat. Da, e clar că nu ne lasă, El este tot timpul cu noi. Chiar dacă a zăcut în beznele reci ale mormântului, chiar dacă a plonjat în abisurile iadului celui fără fund, chiar dacă i-a dezgropat din nemişcare pe Adam şi Eva, tot trebuia să avem confirmarea palpabilă a faptului că a înviat. Şi aceasta ne-o dă părintele, care iese din altarul-mormânt, după ce s-a uitat bine şi nu L-a găsit acolo. Nu mai este, a înviat! Ce bucurie uriaşă, ce promisiune fără egal! Cine ne-a mai făcut vreodată nemuritori? Cine ne-a mai predat vreun curs de veşnicie pe viu? Cine a mai murit pentru noi? Dar cine a înviat…?
Mi-am lipit fruntea pe piatra de mormânt aflată în măruntaiele bisericii de la Ierusalim. Ce puteam să-I cer eu atunci Domnului? Cu ce curaj, cu ce îndreptăţire să-L mai rog ceva, când ştiam că zăcuse acolo fără vlagă, sleit de viaţă, ucis de nesăbuinţa noastră omenească? Un lucru parcă simţeam că pot să-I mai cer: acela de a înţelege, pe cât se poate, Învierea. Să înţeleg, să trăiesc, să simt o câtime măcar din ceea ce a fost Învierea Sa. De când am cerut aşa, aştept Paştile cu mare emoţie, dar ştiu că dacă mi se va da ceva din asta, nu va fi numaidecât în Noaptea Sfântă, ci atunci când mă aştept cel mai puţin. Învierea personală apare atunci când te aştepţi cel mai puţin…
Doamne, fă să umblăm în lumină, fă-ne fii ai Învierii Tale!