LOADING

Type to search

Athos: Costamonitu. Mânăstirea Marelui Constantin

Athos: Costamonitu. Mânăstirea Marelui Constantin

Share

Deşi înconjurată de un peisaj minunat, ea însăşi fiind o frumoasă cetate întărită, Mânăstirea Costamonitu are aerul celei mai smerite mânăstiri din Sfântul Munte Athos. Poate pentru că este mai retrasă din calea pelerinilor şi turiştilor, poate pentru că aici nu au început ample lucrări de renovare, căci părinţii au refuzat politicos fondurile europene, sau poate pentru că smerenia vieţuitorilor ei se transmite întregului aşezământ monahal.

 

Mânăstirea Costamonitu, având hramul Sfântului Întâi Mucenic şi Arhidiacon Ştefan, este a douăzecea mânăstire în ierarhia mâ­năs­tirilor Sfântului Munte, ultima. Spre deo­sebire de aproape toate celelalte, nu se află la malul mării, ci sus, în munte, ascunsă în pădure, între Mânăstirile Zografu şi Do­chiariu.
O tradiţie atribuie ctitorirea unei prime mânăstiri pe aceste locuri Sfântului Con­stantin, marele împărat creştin, sau, poate, fiului său Constans, pen­tru că numele de Costa­mo­ni­tu s-ar putea tra­du­ce Mâ­năs­ti­rea lui Con­stan­tin / Con­stans (Moni tu Con­sta). O altă tra­diţie vor­beş­te de­spre ctitor ca fiind un pust­nic originar din Cas­ta­moni (Asia Mică). Sunt şi voci care afirmă că numele mânăstirii s-ar trage de la pă­durea de cas­tani din jurul ei. În fine, există şi va­rianta în care cti­torul mâ­năstirii ar fi fost un pustnic pe numele său Cas­ta­monitis care ar fi ridicat mânăstirea în sec. 11.
O mărturie documentară certă sunt documentele emi­se de împăraţii bizantini Ioan al V-lea Paleologul (în 1351) şi mai apoi Ma­nu­el al II-lea Paleologul, prin care erau sta­bi­lite hotarele terenului aflat în proprie­ta­tea Mânăstirii „Konstamonitu“, dar şi cel de-al treilea typikon al Sfântului Munte, din anul 1394, unde mânăstirea ocupa locul al 16-lea din cele 25 de mânăstiri existente atunci.
Ca toate celelalte aşezări monahale din Sfântul Munte, nici Mânăstirea Costamonitu nu a fost scutită de perioade grele. Ea a fost prădată şi distrusă de piraţii catalani, incen­diată de cruciaţi pentru că nu a acceptat unirea cu Roma, iar în perioada stăpânirii otomane a fost supusă plăţii unor biruri ce probabil că nu s-ar fi putut plăti fără sprijinul evlavioşilor domnitori din Ţările Române.
Primul susţinător al mânăstirii din rândul voievozilor noştri se pare că este Ştefan cel Mare, care acordă mânăstirii o danie de 5000 de aspri plus 500 de aspri aducăto­ru­lui. Petru Rareş continuă tradiţia şi trimite a­nu­al suma de 6000 de aspri. La fel, mai târ­ziu,  Petru Şchiopul va trimite 5500 de aspri.
Din Ţara Românească, Neagoe Basarab şi Vlad Călugărul au sprijinit substanţial mânăstirea, iar Mihnea Turcitul i-a închinat Schitul Malamuc de lângă Gherghiţa din judeţul Prahova, cu toate proprietăţile sale. Începând din anul 1719, Nicolae Mavro­cordat a acor­dat mânăstirii un ajutor anual de 500 de groşi, bani care au ajutat-o să se refacă la 1728.
Redăm mai jos o de­scri­ere a mânăstirii de la înce­putul secolului 18: „(mâ­năs­tirea) se găseşte în loc râ­pos, iar biserica este mare şi mi­nunată, cu cinci turle, acope­rită cu plumb, pictată, şi are alături două paraclise şi zi­duri cu turnuri de jur îm­prejur şi chilii vechi şi este foarte săracă de cele ne­cesare“.
Dintr-un document datat 2 mai 1786 reiese că Mâ­năs­­ti­rea Costamonitu a re­nunţat la metocul său de la Mala­muc, cedându-l Mitropoliei Ţării Româ­neşti, pentru că probabil fusese părăsit cu mai mult timp înainte.
La începutul sec. 19, mânăstirea ajunse­se însă într-o stare foarte avansată de degra­dare. Biserica a trebuit reconstruită, aşa că actuala biserică, închinată Întâiului Mucenic şi Arhidiacon Ştefan, este zidită din nou pe temeliile celei vechi, între anii 1860-1871.
În Mânăstirea Costamonitu se păstrează o veche icoană făcătoare de minuni a Sfân­tului Ştefan, o bucată din lemnul Sfintei Cruci şi multe sfinte moaşte. Biblioteca mânăstirii deţine 110 manuscrise, din care 14 pe pergament, şi multe cărţi tipărite.