LOADING

Type to search

Pr. Prof. Theodor Damian: Învierea ca rug aprins

Share

 „Icoana înfloreşte în România“

 

Zilele acestea am stat de vorbă – pen­tru Lumea Credinţei – cu un personaj extrem de interesant: preot ortodox şi totodată profesor de Filozofie şi Etică la Metro­po­litan College of New York. De baştină din Bo­toşani, părintele Theodor Damian a fost de mic încredinţat Domnului. Deoarece a avut probleme la naştere, tânăra mamă a făcut atunci promisiunea că dacă acest băiat al ei tră­ieşte, îl va închina Domnului. Pruncul a su­pravieţuit, iar mama a sădit în el ideea că într-o zi avea să fie pre­ot. Aşa a ajuns (după îndo­ie­lile vârstei) la Seminarul de la Neamţ, pe care l-a terminat strălucit. Aceea a fost şi pe­rioa­da marilor lecturi, atunci s-a dezvoltat vo­caţia preoţiei, dar şi gustul pentru filozofie şi poezie. Au urmat studii aprofundate, pe care şi le-a continuat – după facultate, când s-a şi pre­oţit – la Bossey, în Elveţia. Dar asta nu îna­in­te de a fi numit într-o funcţie eclezială la Do­ro­­hoi, reuşind performanţa de a fi cel mai tâ­năr protopop, la numai 26 de ani. Şi-a susţinut un doctorat în Teologia icoanei şi la Bucureşti, a continuat studiile (cu ajutorul părintelui Ion Bria de la Geneva) la Universitatea din Lau­sanne. Acolo a înfiinţat biserica românească Sf. Trei Ierarhi. După 4 ani s-a întors, fiind che­mat de Mitropolitul Antonie la Sibiu, la redac­ţia publicaţiilor eparhiale (Telegraful Român şi Mitropolia Ardealului). În 1988 ajunge cu o viză de turist în America, în căutarea unei bur­se. O găseşte la Bise­ri­ca Prezbiteriană şi face un masterat la Universi­ta­tea din Princeton, statul New Jersey. „Nu v-a fost frică de contaminare teo­lo­gică, părinte?“, aveam să-l întreb. „Nu, pentru că aveam deja experienţa protestantă, dar mai ales pentru că ştiam acum cine sunt. Eram deplin stăpân pe orto­doxia mea, pe credinţa mea, pe gândurile şi convingerile mele“, mi-a răspuns.
1989 l-a găsit în plin program de studii, dar şi slujind la Biserica Sf. Nico­lae din Queens, pen­tru emigranţii români, ală­turi de regretatul părinte Vasile Va­si­lache. Doctora­tul şi l-a făcut la Fordham Univer­sity (New York), cu ma­re­le şi regretatul John Meyen­dorff, finalizându-l in 1993 cu urmaşul la cate­dră al acestuia. Al doilea doctorat l-a susţinut în anul 2000 la Facultatea de Teologie a Universităţii din Bucureşti. După această perioadă, a înfiinţat parohia româneas­că Sf. Apostoli Petru şi Pavel. Îl admiră mult pe părintele Gheorghe Calciu, chiar dacă sunt eparhii diferite (părintele Theodor Damian aparţine de episcopia condusă de Arhiepisco­pul Nicolae Condrea).
Comunitatea românească din New York este considerată cea mai are mare emigraţie ro­mânească din lume: aprox. 300.000 de suflete. În acest megalopolis există 10 parohii româneşti. Cea a părintelui Damian numără în jur de 300-400 de credincioşi. Acolo pot fi văzute toate categoriile sociale posibile: inte­lectuali, muncitori, gospodine, dar şi emigranţi ilegali. Părintele are 4 copii, iar ginerele său este preot în California, la cealaltă episcopie ortodoxă românească, dar nu există conflicte în familie pe această temă. Situaţia s-a nor­malizat, iar vlădica Nicolae Condrea, ales de Congresul Arhiepiscopiei româno-ameri­ca­ne şi confirmat de BOR pentru America, este plin de energie, dar şi de tact. A preluat o si­tuaţie dificilă la Chicago (unde este mitropolia) şi a pornit practic totul de la zero. Evident, părintele Damian îl ajută cât poate…

 

Am avut şi noi curiozitatea să-i punem câteva întrebări părintelui Theodor Damian:

Părinte, credeţi că icoana este într-o criză acum în România?
Da şi nu… Mai mult nu, decât da. Este, ce-i drept, o inflaţie de icoane, şi mai ales de icoane kitsch; mai exact, modul în care se produc unele icoanele este kitsch. Acesta este aspectul negativ. Dar, pe de altă parte, icoana înfloreşte, creşte, este peste tot în casele românilor, în portofele, la gâtul oamenilor, pe cărţi, în reviste.
Dar aşa nu se banalizează? Ajunge o imagine între altele…
Nu se banalizează; icoana este menită să fie peste tot. În Grecia am fost impresionat de maniera în care este popularizată icoana. La magazinul din colţ, la măcelărie, chiar la bistro, unde îţi bei cafeaua, vezi icoana şi candela arzând. Vedeţi, ei nu au probleme de incompatibiliate între locul în sine şi icoană. Grecul este credincios, şi este aşa şi la serviciu şi acasă. Peste tot adevăratul credincios are micul său altar.
Asta nu ţine mai mult de superstiţie?
N-aş zice. Pot fi şi cazuri în care oamenii confundă icoana cu amuletele sau talismanele, dar sunt diferenţe de nuanţă, şi grecul acela ortodox până în măduva oaselor, ca şi românul dreptcredincios, nu face astfel de confuzii