Pr. Prof. Theodor Damian: Învierea ca rug aprins
Share

„Icoana înfloreşte în România“
Zilele acestea am stat de vorbă – pentru Lumea Credinţei – cu un personaj extrem de interesant: preot ortodox şi totodată profesor de Filozofie şi Etică la Metropolitan College of New York. De baştină din Botoşani, părintele Theodor Damian a fost de mic încredinţat Domnului. Deoarece a avut probleme la naştere, tânăra mamă a făcut atunci promisiunea că dacă acest băiat al ei trăieşte, îl va închina Domnului. Pruncul a supravieţuit, iar mama a sădit în el ideea că într-o zi avea să fie preot. Aşa a ajuns (după îndoielile vârstei) la Seminarul de la Neamţ, pe care l-a terminat strălucit. Aceea a fost şi perioada marilor lecturi, atunci s-a dezvoltat vocaţia preoţiei, dar şi gustul pentru filozofie şi poezie. Au urmat studii aprofundate, pe care şi le-a continuat – după facultate, când s-a şi preoţit – la Bossey, în Elveţia. Dar asta nu înainte de a fi numit într-o funcţie eclezială la Dorohoi, reuşind performanţa de a fi cel mai tânăr protopop, la numai 26 de ani. Şi-a susţinut un doctorat în Teologia icoanei şi la Bucureşti, a continuat studiile (cu ajutorul părintelui Ion Bria de la Geneva) la Universitatea din Lausanne. Acolo a înfiinţat biserica românească Sf. Trei Ierarhi. După 4 ani s-a întors, fiind chemat de Mitropolitul Antonie la Sibiu, la redacţia publicaţiilor eparhiale (Telegraful Român şi Mitropolia Ardealului). În 1988 ajunge cu o viză de turist în America, în căutarea unei burse. O găseşte la Biserica Prezbiteriană şi face un masterat la Universitatea din Princeton, statul New Jersey. „Nu v-a fost frică de contaminare teologică, părinte?“, aveam să-l întreb. „Nu, pentru că aveam deja experienţa protestantă, dar mai ales pentru că ştiam acum cine sunt. Eram deplin stăpân pe ortodoxia mea, pe credinţa mea, pe gândurile şi convingerile mele“, mi-a răspuns.
1989 l-a găsit în plin program de studii, dar şi slujind la Biserica Sf. Nicolae din Queens, pentru emigranţii români, alături de regretatul părinte Vasile Vasilache. Doctoratul şi l-a făcut la Fordham University (New York), cu marele şi regretatul John Meyendorff, finalizându-l in 1993 cu urmaşul la catedră al acestuia. Al doilea doctorat l-a susţinut în anul 2000 la Facultatea de Teologie a Universităţii din Bucureşti. După această perioadă, a înfiinţat parohia românească Sf. Apostoli Petru şi Pavel. Îl admiră mult pe părintele Gheorghe Calciu, chiar dacă sunt eparhii diferite (părintele Theodor Damian aparţine de episcopia condusă de Arhiepiscopul Nicolae Condrea).
Comunitatea românească din New York este considerată cea mai are mare emigraţie românească din lume: aprox. 300.000 de suflete. În acest megalopolis există 10 parohii româneşti. Cea a părintelui Damian numără în jur de 300-400 de credincioşi. Acolo pot fi văzute toate categoriile sociale posibile: intelectuali, muncitori, gospodine, dar şi emigranţi ilegali. Părintele are 4 copii, iar ginerele său este preot în California, la cealaltă episcopie ortodoxă românească, dar nu există conflicte în familie pe această temă. Situaţia s-a normalizat, iar vlădica Nicolae Condrea, ales de Congresul Arhiepiscopiei româno-americane şi confirmat de BOR pentru America, este plin de energie, dar şi de tact. A preluat o situaţie dificilă la Chicago (unde este mitropolia) şi a pornit practic totul de la zero. Evident, părintele Damian îl ajută cât poate…
Am avut şi noi curiozitatea să-i punem câteva întrebări părintelui Theodor Damian:
Părinte, credeţi că icoana este într-o criză acum în România?
Da şi nu… Mai mult nu, decât da. Este, ce-i drept, o inflaţie de icoane, şi mai ales de icoane kitsch; mai exact, modul în care se produc unele icoanele este kitsch. Acesta este aspectul negativ. Dar, pe de altă parte, icoana înfloreşte, creşte, este peste tot în casele românilor, în portofele, la gâtul oamenilor, pe cărţi, în reviste.
Dar aşa nu se banalizează? Ajunge o imagine între altele…
Nu se banalizează; icoana este menită să fie peste tot. În Grecia am fost impresionat de maniera în care este popularizată icoana. La magazinul din colţ, la măcelărie, chiar la bistro, unde îţi bei cafeaua, vezi icoana şi candela arzând. Vedeţi, ei nu au probleme de incompatibiliate între locul în sine şi icoană. Grecul este credincios, şi este aşa şi la serviciu şi acasă. Peste tot adevăratul credincios are micul său altar.
Asta nu ţine mai mult de superstiţie?
N-aş zice. Pot fi şi cazuri în care oamenii confundă icoana cu amuletele sau talismanele, dar sunt diferenţe de nuanţă, şi grecul acela ortodox până în măduva oaselor, ca şi românul dreptcredincios, nu face astfel de confuzii