LOADING

Type to search

Preot român în Ucraina

Preot român în Ucraina

Share

La o distanţă de 200 de km de Odessa, spre nord, se află un sat pitoresc numit Bay­tali. Legendele spun că această localitate a raionului Ananiev a fost „botezată“ de turci, prin secolul al 17-lea. Baytali e un sat ucra­i­nesc, dar în sat se află şi mulţi… români orto­docşi: aprox. 15%. Sunt acolo şi unii care se cred ucrainieni, vorbesc ucraineşte, dar poar­tă nume ca Nucul, Stepul, Ursul, Muntean ş.a. De altfel, două dealuri mai încolo, spre vest, sunt două sate aproape curat româneşti: Gan­draburi, cu vreo 3000 de locuitori, şi Tocilovo (localnicii îi zic însă Tocila), cu peste 2000 de locuitori. şi se pare că satele româneşti din această zonă (cândva slab populată şi acope­rită de codri) sunt chiar mai vechi decât satele ucrainiene învecinate… În această mică lume românească de departe se osteneşte un preot român de doar 23 de ani, care se străduieşte să înlăture urmele distruc­tive ale comunismului şi să-i unească pe toţi – români şi ucrainieni – în duhul dreptei credinţe.

La izvorul Maicii Domnului
Într-o descriere statistică a oraşului Ananiev şi a împrejurmilor sale, din 1854, citim: „La 17 km de oraşul Ananiev, în satul de răzeşi Baytali, pe Tiligul [râul – cândva navigabil – care desparte satul în două], a fost înfiinţată o mănăstire, pe la anul 1700. Aici a fost făcută şi o minunată fântână arteziană. În 1849, s-a încercat curăţirea ţevii înfundate, dar în timpul lucrului dea­lul a început să alunece şi a fost cât pe-aci să curme mai multe vieţi ome­neşti. De atunci lucrările au fost abandonate, dar apa curată, uşoară şi limpede continuă să ţâşnească din pământ până în ziua de azi“.
Aceste cuvinte, scrise acum mai bine de un secol şi jumătate, îşi păstrează actua­li­ta­tea. Apa fântânii – aflată, ca şi întreg aşe­zământul sfânt, sub ocrotirea Preacuratei – s-a vădit repede şi a intrat adânc în con­ştiinţa credincioşilor ca fiind făcătoare de minuni. Pînă azi se perindă grupuri de pe­lerini la izvorul Maicii Domnului, unde mulţi şi-au aflat tămăduirea. Aici părintele Antonie Cumpăta face acum slujbe pentru sănătatea tuturor şi veghează la înălţarea unei noi biserici, tot cu hramul Naşterea Maicii Domnului.

Un loc greu încercat de istorie
„Mult a avut de suferit Biserica Naşterii Maicii Domnului din satul nostru!“, se plânge tânărul preot. Pe locul actualei şcoli medii a fost biserică, dar au distrus-o comuniştii, după cel de-al doilea război mondial. Tot aici au fost înmormântaţi şi trei preoţi parohi, dintre care unul român, dar nu se mai ştie cu exactitate unde au fost mormintele.
Prin 1949, credincioşii au organizat un mic pa­raclis într-o casă, dar ateii l-au desfiinţat repede, trans­formând casa în de­pozit. Oficirea de botezuri a fost interzisă cu desă­vâr­şire, dar credincioşii se duceau pe furiş cu pruncii prin alte sate şi tot îi botezau. După destrămarea regimului sovietic, acel depozit a fost retrocedat Bisericii, dar tot depozit a rămas, doar că bisericesc. Pereţii de lut se ruinează rapid şi nu mai poate fi vorba de o reconstrucţie. În vecinătate s-a pus însă, nu demult, temelia unei noi biserici de cărămidă, purtând vechiul hram, iar oamenii nădăjduiesc, în pofida greutăţilor, să o vadă cât mai repede terminată.

Omul de care era nevoie
Dumnezeu pe toate la rânduieşte la vremea cuvenită, trimiţând la lucrare slujitori vrednici şi potriviţi. Un astfel de slujitor ni s-a părut a fi, în ciuda tinereţii sale, părintele Antonie Cumpăta, pe care l-am cunoscut în vara anului 2005 la Odessa. Intrasem în Catedrala Adormirii Maicii Domnului cu un grup de pelerini români, să ne închinăm la moaştele Sfinţilor Inochentie şi Iona. Atunci abia am schimbat câteva vorbe, dar am aflat că este român basarabean stabilit în Ucra­ina. În toamnă l-am reîntâlnit în România, la Bucureşti, unde venise să se închine la moaştele Sf. Dimitrie cel Nou Bararabov. Iar de Crăciun, iarăşi la Bucureşti, a slujit cu P. S. Varsanufie la Radu-Vodă, după care s-a reîntors în Ucraina, să prăznuiască pentru a doua oară Crăciunul, pe stil vechi, cu cre­dincioşii pe care-i păstoreşte.
Aici, în ţară, şi-a deschis inima şi mi-a spus mai pe larg po­vestea lui şi proble­mele cu care se con­fruntă.

Pe firul unei mărturii
„«Vrei să fii preot? Te-ai săturat de diaco­nie?» – m-a întrebat Î. P. S. Agafanghel, Mi­tro­­politul Odessei şi Iz­ma­i­lului. Am răs­puns că da şi că sunt gata să mă duc în ori­ce sat unde este ne­vo­ie de preot. Am fost hiroto­nit în Du­minica Tuturor Sfin­ţilor Ruşi şi, după 10 zile, mi s-a spus că voi sluji în Baytali, la nord de Odessa, desi­gur şi pentru că ştiu bine şi româna, şi rusa. Un părinte m-a încurajat să am răbdare acolo, căci în perioada Uniunii Sovietice n-a prea existat biserică în sat. Mi-am şi în­chipuit pe loc o bisericuţă goală, cu două băbuţe la Liturghie… Aşa îmi povesteau alţi preoţi că stăteau lucrurile în satele din Ucraina lipsite timp îndelungat de biserică. Ajuns la faţa locului, am constatat, cu bu­cu­rie, că lu­crurile nu stăteau chiar aşa. To­tuşi, 15-20 de persoane la slujbă – e ceva! Am fost che­mat de protoiereul Nicolae spre a face cu­noştinţă şi mi-a zis: «ştiu bine că e sat sărac, te suceşti, te răsu­ceşti, dar construcţia bise­ricii trebuie finalizată! Dacă termini într-un an, căpătăm bunăvoinţă la Înaltul şi vom lua binecuvântare să facem o mănăstire de maici, că nu mai există nici o mănăstire în zona asta, toate au fost distruse de comu­nişti». Am văzut acolo o icoană a Mân­tuito­ru­lui ţinând Cartea deschisă şi m-am minu­nat constatând că scria pe ea româneşte, cu litere latine: «Veniţi la Mine, toţi cei os­te­niţi şi împovăraţi, şi Eu vă voi odihni pre voi!». Atunci am simţit că Domnul îmi spunea mie acestea, în limba mea, şi mă cheamă anume într-acest loc… L-am is­co­dit pe părintele Nico­lae şi mi-a spus că nu numai icoa­na, ci întreg iconos­ta­sul se adusese din România, în timpul celui de-al doi­lea război mondial, pen­tru un sat în care însă biserica fu­sese până la urmă închi­să. După răz­boi, cata­pe­teas­ma fusese dezmem­brată şi urma să fie arsă, dar ca prin minu­ne a putut fi salvată de niş­te credincioşi de nă­dej­de şi donată cate­dralei din Ananiev, «Sf. Cneaz Aleksandr Nevski», unde se află până în prezent.
Apoi am făcut cunoş­tin­ţă cu credincioşii români din mai multe sate învecinate. Vorbind cu ei, ai impresia că te afunzi în vremea lui ştefan cel Mare şi Sfânt: o limbă dulce la auz şi o spiritua­li­tate arhaică, păstrată cu acurateţe de pă­durile din jur, pe un tărâm profund moldo­ve­nesc, dar aproape total uitat de românii din Ţară…
Adesea mă duc la Ananiev, unde-şi vând produsele românii de prin împrejurimi. Ciudat lucru – pe acelaşi imaş îşi duc la păscut vacile şi ucrainienii, şi românii, dar brânza făcută de români e mai altfel la gust, e pur şi simplu mai românească! Asta nu mă face nicidecum să neglijez sau să refuz pe enoriaşii mei ucrainieni, care nu mai prididesc să-mi aducă pomană de lapte, ouă, legume şi fructe… Aici am cunoscut cu adevărat că iubirea aproapelui, credinţa în Dumnezeu şi nădejdea învierii nu au naţio­nalitate, nici nu ţin de vreo limbă anume…“