LOADING

Type to search

Lumea Credintei, anul IV, nr. 5 (34) Mai 2006

Lumea Credintei, anul IV, nr. 5 (34) Mai 2006

Share

EDITORIAL   –  UN SEMN DE ÎNTREBARE

Îngenuncherea este un gest legat de credinţa Răsăritului. Omul oriental – predispus la contemplare – dă curs mult mai uşor acestei porniri. Dar ce este, de fapt, îngenuncherea? De ce stau oamenii, atunci când vor să-L atenţioneze pe Dumnezeu de prezenţa lor, în genunchi?
Un om în genunchi este un om înfrânt. Înfrânt în orgoliile lui, în verticalitatea lui ţanţoşă. El este atunci mai aproape de pământ. Adică mai aproape de glia din care Dumnezeu l-a adus la viaţă. Aşadar, orice îngenunchere este o plecăciune spre obârşia vieţii, este o reîntoarcere la lutul primordial, pentru ca ridicarea în picioare să fie ca o sculare la viaţă. Da, un Adam înţelepţit ar trebui să se ridice de fiecare dată la viaţa cea nouă, în Hristos.
Apoi, un om îngenuncheat, privit dintr-o parte, este ca un semn de întrebare. La slujbă, la ieşirea cu Sfintele Daruri, bunăoară, avem o biserică plină de semne încovoiate de întrebare, şi un singur semn vertical, de exclamare, care este preotul – cel dintre noi menit să stea drept în faţa Domnului!
Plecarea genunchilor este, vizual, un gest de o mare eleganţă. Eleganţa vine din starea de cuminţenie pe care o transmite persoana aflată în această postură. Este o concentrare şi o înfrânare a simţurilor, este o ferecare cu bunăştiinţă pe dinăuntru. Adunat în sine, omul cotrobăie după Dumnezeu în bezna fiinţei lui. Şi unii chiar Îl află, dovadă că după îngenunchere se ridică cu feţele radioase, semn că au găsit ceea ce căutau.
Un singur fel de îngenunchere îmi displace: cea în care se şi cântă. Atunci oamenii par creaturi neterminate, chinuite, zbătându-se parcă să cânte într-o poziţie incomodă, nepotrivită. Îngenuncherea nu mai lasă loc şi pentru altceva, pentru că tăcerea dimprejurul ei ar trebui să fie totală. Este ca o cortină care se lasă peste stările noastre, peste zgomotele, dar şi peste sunetele lumii…