Căderea Constantinopolului
Share

Nimic nu poate fi mai tulburător pentru un creştin decât ruinele unei mănăstiri la marginea mării. Cu atât mai mult, când este vorba despre Studion – socotită a fi fost odinioară cea mai vestită mănăstire a capitalei Imperiului Roman de Răsărit.
Comorile de la Studion
Undeva, în dreapta bulevardului Kennedy, ce şerpuieşte de-a lungul Mării Marmara, mai înainte de a ajunge la Poarta de Aur a cetăţii, se află ruinele vestitei mănăstiri închinate Sfântului Ioan Botezătorul. De altfel, Mănăstirea Studion păstra la loc de cinste, pe lângă multe alte sfinte moaşte, însuşi capul Sfântului Ioan Botezătorul şi pe cel al Sf. Zaharia (tatăl sfântului). Multe dintre moaştele aflate aici vor apuca însă calea Occidentului, în perioada ocupaţiei latine.
Ajuns în faţa ruinelor celebrei mănăstiri, nu ai cum să nu îţi aduci aminte că în acest loc a stăreţit Sfântul Teodor Studitul. Mănăstirea avea pe atunci peste 700 de monahi. Aici a rostit el Cuvintele sale de povăţuire (pe la anul 825), dulci asemenea mierii, tălmăcite de timpuriu în limba română. După unii specialişti, tot aici şi-ar avea originea şi Cazania românească, tradusă, în parte, fie din greacă, fie din slavonă, după cuvintele Sfântului Damaschin Studitul. De altfel, aceste cuvântări au purtat mai întâi numele de „damaschine”. Fondată în anul 463, de către patricianul roman Studius, mănăstirea va fi luată ca model de trăire nu numai de Sfântul Munte Athos, ci şi de alte mănăstiri din lumea ortodoxă. Gheorghe Chedrinul ne spune că rugăciunea şi slujbele se ţineau aici neîncetat de către monahii achimiţi (care nu dormeau). Monahii Mănăstirii Studion au fost de asemenea destoinici apărători ai dreptei credinţe. Astfel, în perioada iconoclastă, ei au luptat cu îndârjire pentru restaurarea cultului icoanelor, mănăstirea fiindu-le închisă. Asemenea, în perioada ocupaţiei latine (1204-1261), călugării vor fi constrânşi să părăsească mănăstirea, aceasta fiind distrusă de cruciaţi. În scriptoriile lavrei, copişti, miniaturişti, caligrafi şi pictori au realizat lucrări unice, aflate astăzi în multe din bibliotecile occidentale, precum Vatican ori Veneţia. La Studion s-au retras trei mari împăraţi bizantini, îmbrăcând aici mantia călugărească: Mihail al V-lea (1041-1042), Isaac I Comnenul (1057-1059), şi Mihail al VII-lea (1071-1078). După cucerirea Constantinopolului, mănăstirea va ajunge în scurtă vreme moschee. Distrugerea efectivă a ei a început în anul 1782, când a avut loc un mare incendiu. După câteva cutremure, un alt incendiu, de data aceasta în 1920, o va ruina în întregime. Din măreţia acesteia, descrisă de mulţi pelerin ruşi, precum Antonie (în jurul anului 1200) sau Ştefan al Novgorodului (pe la 1350), nu se mai zăresc astăzi decât zidurile exterioare ale bisericii, câteva coloane, puţin mozaic… Uriaşul complex monastic a fost cărat bucată cu bucată de locuitorii din jur, pentru a-şi reconstrui locuinţele lor. Despre Studion ar fi multe de spus, însă, cu toate micile restaurări efectuate aici, s-ar putea, peste o vreme, să nu mai aflăm nici urmă de mănăstire lângă Poarta de Aur. Valurile veacurilor au lovit nemilos.
Constantinopolul nu poate fi asemuit cu nici una dintre cetăţile lumii. Unele scrieri vechi spun că acest oraş plin de Har era văzut aievea de la mari depărtări, chiar din părţile Chinei şi ale Mongoliei. Vreme îndelungată a fost râvnit de arabi, persani şi turci, precum şi de cruciaţii occidentali. Cetate a isihasmului – adoptat ca doctrină oficială a ortodoxiei în faimoasa Biserică a Vlahernelor –, aceasta îşi trăia însă, în 1453, apocalipsa. Bisericii Sfintei Sofia, ctitoria marelui Justinian, îi fusese dat să propovăduiască Adevărul câte zece mii de zile pentru fiecare an pământesc al Mântuitorului. Pe 29 mai 1453, această adevărată Inimă a Bizanţului înceta să mai bată… Oare pentru câtă vreme?
De ce alergau toţi oamenii spre Sfânta Sofia?
Dezastrul cetăţii s-a produs într-o zi de marţi, mai înainte de răsăritul soarelui, pe când stelele dispăreau de pe cer una câte una. Câţiva ostaşi bizantini alergau îngroziţi spre casă, să-şi pună la adăpost copiii şi femeile. Ajungând la Coloana Crucii, mai multe femei, văzându-i cu hainele pline de sânge, i-au întrebat ce s-a întâmplat. La aflarea veştii că „duşmanii sunt înlăuntrul zidurilor cetăţii şi îi ucid pe bizantini”, după cum relatează cronicarul Ducas, acestea i-au luat în râs, crezându-i mai degrabă dezertori. Întrebând ele, mai apoi, pe alţi ostaşi ce alergau, au cunoscut „că paharul mâniei Domnului s-a apropiat de buze”.
Se vedea atunci un spectacol înfricoşător: femei cu copii în braţe, călugări şi călugăriţe, copii mai mari ori bătrâni alergând deznădăjduiţi către Biserica cea Mare. Toţi îşi părăseau casele, căutându-şi scăparea. În unele profeţii neadevărate, care circulau de mai mulţi ani printre creştini, se spunea că oraşul are să fie cucerit de turci, iar bizantinii vor fi înfrânţi până la Coloana Sfântului Constantin cel Mare. Când se va ajunge acolo, deşartele profeţii amăgeau că se va pogorî din cer un înger cu o sabie, pe care o va aşeza în mâna unui bărbat îmbrăcat sărăcăcios, neştiut de nimeni, aflat lângă coloană.„Ia această sabie şi răzbună poporul Domnului”, se credea că îi va spune îngerul acelui om simplu. Conform falsei profeţii, turcii urmau să fie puşi pe fugă şi alungaţi până în părţile Persiei – în locul numit Monodendrion. Bizantinii se îndemnau unii pe alţii în acele clipe de groază, ca să ajungă dincolo de Coloana Împăratului, pentru a scăpa de urgie. Turcii însă i-au ajuns din urmă, prădând şi luând o mulţime de robi. Era în jurul orei şapte dimineaţa. “Şi erau de văzut rânduri nesfârşite de oameni, ieşind din biserică şi din altarele bisericii şi mai şi decât cirezile şi turmele de oi. Şi plângeau, şi se văitau, şi cine să se îndure nu era” – spune cronicarul. Socotiseră ca adevărate, în deznădejdea lor, cuvintele acelea mincinoase, în locul cuvintelor Domnului care spun că pentru petrecerea cea rea a oamenilor „cetăţile lor vor fi nimicite”.
Fecioara Teodosia
Vrăjmaşul mântuirii oamenilor a vrut în multe rânduri să piardă această cetate păstrătoare a dreptei credinţe.
Odată, toate dumnezeieştile cărţi aflate în biblioteca de lângă Biserica Sfintei Sofia – peste 300 000 – au fost date focului de către eretici. Patriarhul Gherman, alungat fiind de un împărat uzurpator de tron, a fost înlocuit cu ereticul Anastasie. Cel mai mult s-a luptat cu vrăjmaşul în acele vremuri o tânără fecioară pe nume Teodosia. La Poarta de Aramă a oraşului se afla, de mai multe sute de ani, un chip al Mântuitorului Iisus Hristos. Patriarhul Anastasie, vrând să-l dea focului, deoarece era luptător împotriva sfintelor icoane, a pus câţiva ostaşi să scoată chipul Mântuitorului din acel loc. Îndemnate de cuvioasa Teodosia, mai multe femei au răsturnat scara ostaşului ce voia să strice chipul Domnului. Ele au mers apoi, împreună cu cuvioasa Teodosia, la ereticul patriarh Anastasie şi au început să-l batjocorească pentru stricarea dreptei credinţe. Pârâte împăratului, femeile au fost martirizate pentru ortodoxie, iar Sfânta Teodosia a fost supusă la înfricoşătoare munci timp de şapte zile. Mai apoi, i s-a străpuns gâtul de către un ostaş, cu un corn ascuţit de bou, în anul 729. În Vieţile Sfinţilor se mai spune că, înainte de mucenicia sa, pe când fecioara stătea la miezul nopţii în rugăciune, a văzut în faţa ei pe diavolul, care i-a spus: „Şi tu te-ai pornit asupra mea, deci, mă voi porni şi eu mai tare asupra ta, şi asupra tuturor creştinilor, de vreme ce am aflat un om prin care voi putea ridica război contra Bisericii”. Aşa de mult a fost rănit diavolul de râvna curatei fecioare împotriva lui şi a uneltelor sale ereticeşti, pe când era el gata să risipească dreapta credinţă, încât s-ar putea spune că s-a ţinut de cuvânt. Şi a aflat pe Mahomed II Cuceritorul…
Trandafirii fecioarei şi răzbunarea diavolului
A fost aleasă ca zi de răzbunare chiar praznicul Sfintei Teodosia. Nimeni nu bănuia că în acea zi turcii vor reuşi să pătrundă în cetate. Martorii la acele evenimente au văzut o mare procesiune de femei care se îndreptau spre biserica Sfintei Teodosia din apropierea Cornului de Aur. Toate purtau în mână trandafiri roşii. Biserica sfintei era de asemenea împodobită, încă din ajunul praznicului, de o mare de trandafiri. Femeile tocmai cântau troparul Sfintei Teodosia, atunci când turcii, pe neaşteptate, escaladând zidurile, au trecut dincolo de depozitele portului şi s-au năpustit asupra lor, prinzându-le în plase şi luându-le prizoniere. Au năvălit mai apoi în biserica Sfintei, făcând acelaşi lucru cu cei aflaţi acolo mai înainte de începerea slujbei. Până astăzi, musulmanii, din pricina mulţimii trandafirilor aduşi ofrandă sfintei Teodosia de fecioarele şi femeile sosite la acea zi de praznic însângerat, numesc biserica Sfintei, transformată mai târziu în moschee, Gül Camii – Moscheea Trandafirilor.
Trecând pe lângă aceasta, îţi aduci aminte cu tristeţe de cetăţile noastre bolnave, ale căror fapte, vorbe urâte şi cântece obscene, ascultate la refuz şi fără să roşim, nu fac în final decât ca Harul lui Dumnezeu să ne părăsească. Nu vor fi vinovaţi de aceasta strămoşii şi martirii noştri, pomeniţi adesea în înjurături de neimaginat acum câţiva ani, ci noi cu toţii, care îi mâhnim împreună cu cel rău.