Nimic nu poate fi mai tulburător pentru un creştin decât ruinele unei mănăstiri la marginea  mării. Cu atât mai mult, când este vorba despre Studion – socotită a fi fost odinioară cea mai vestită mănăstire a capitalei Impe­riului Roman de Răsărit.

Comorile de la Studion
Undeva, în dreapta bulevardului Ken­ne­dy, ce şerpuieşte de-a lungul Mă­rii Marmara, mai înainte de a ajunge  la Poarta de Aur  a cetăţii, se află ruinele ves­titei mănăstiri închinate Sfântului Ioan Bo­tezătorul. De altfel, Mănăstirea Studion păs­tra la loc de cinste, pe lângă  multe alte sfinte moaşte, însuşi capul Sfântului Ioan Bote­ză­to­rul şi pe cel al Sf. Zaharia (tatăl sfântului). Multe dintre moaştele aflate aici vor apuca însă calea Occidentului, în perioada ocupaţiei latine.
Ajuns în faţa ruinelor celebrei mănăstiri, nu ai cum să nu îţi aduci aminte că în acest loc a stăreţit Sfântul Teodor Studitul. Mă­năs­ti­rea avea pe atunci peste 700 de monahi. Aici a rostit el Cuvintele sale de povăţuire (pe la anul 825), dulci  asemenea mierii, tălmă­ci­te de timpuriu în limba română. Du­pă unii specialişti, tot aici şi-ar avea originea şi Cazania românească, tradusă, în parte, fie din greacă, fie din slavonă, după cuvintele Sfântului Da­mas­chin Studitul. De altfel, aceste cuvântări au purtat mai întâi numele de „damaschine”. Fondată în anul 463, de că­tre patricianul roman Studius, mănăstirea va fi luată ca model de trăire nu numai de Sfân­tul Munte Athos, ci şi de alte mănăstiri  din lumea ortodoxă. Gheorghe Chedrinul  ne spune că rugăciunea şi slujbele se ţineau aici neîncetat de către monahii achi­miţi (ca­re nu dormeau). Monahii Mă­năstirii Studion au fost de asemenea destoinici apărători ai dreptei credinţe. Astfel, în perioada iconoclastă, ei au luptat cu îndârjire pentru restaurarea cultului icoanelor, mănăstirea fiindu-le închisă. Asemenea, în perioada ocupaţiei latine (1204-1261), călugării vor fi constrânşi să părăsească mănăstirea, aceasta fiind distrusă de cruciaţi. În scriptoriile la­vrei, copişti, miniaturişti, caligrafi şi pictori au realizat  lucrări unice, aflate astăzi în multe din bibliotecile occidentale, precum Vatican ori Veneţia. La Studion s-au retras trei mari împăraţi bizantini, îmbrăcând aici mantia călugărească: Mihail al V-lea (1041-1042), Isaac I Comnenul (1057-1059), şi Mihail al VII-lea (1071-1078). După cucerirea Con­stan­ti­no­polului, mănăstirea va ajunge în scurtă vreme moschee. Distrugerea efectivă a ei a început în anul 1782, când a avut  loc  un mare incendiu. După câteva cutre­mu­re, un alt incendiu, de data aceasta în 1920, o va ruina în întregime. Din măreţia acesteia, descrisă de mulţi pelerin ruşi, precum Antonie (în jurul anului 1200) sau Ştefan al Novgoro­du­lui (pe la 1350), nu se mai zăresc astăzi decât zidurile exterioare ale bisericii, câteva coloane, puţin mozaic… Uriaşul complex mo­nastic a fost cărat bucată cu bucată de locui­torii din jur, pentru a-şi reconstrui locu­inţele lor. Despre Studion ar fi multe de spus, însă, cu toate micile restaurări efectuate aici, s-ar putea, peste o vreme, să nu  mai aflăm nici urmă de mănăstire lângă Poarta de Aur. Va­lurile veacurilor au lovit nemilos.

Constantinopolul nu poa­te fi asemuit cu nici una dintre cetăţile lumii. Unele scrieri vechi spun că acest oraş plin de Har era văzut aievea de la mari depărtări, chiar din părţile Chinei şi ale Mon­go­liei. Vreme înde­lungată a fost râvnit de a­rabi, persani şi turci, precum şi de cruciaţii occidentali. Ce­ta­te a isihasmului – adop­tat ca doctrină oficială a ortodoxiei în faimoasa Bi­se­rică a Vlahernelor –, a­ceas­­­ta îşi trăia însă, în 1453, apo­calipsa. Bisericii Sfin­tei Sofia, ctitoria ma­relui Jus­ti­­ni­an, îi fusese dat să pro­po­vă­duiască  A­de­vărul câ­te zece mii de zi­le pentru fie­ca­re an pă­mântesc al Mân­tu­itorului. Pe 29 mai 1453, această adevărată  Inimă a Bi­zan­ţului înceta să mai ba­tă… Oare pentru câtă vreme?

De ce alergau toţi oamenii spre Sfânta Sofia?
Dezastrul cetăţii s-a produs într-o zi de marţi, mai înainte de răsăritul soarelui, pe când stelele dispăreau de pe cer una câte una. Câţiva ostaşi bizantini alergau îngro­ziţi spre casă, să-şi pună la adăpost copiii şi feme­ile. Ajungând la Coloana Crucii, mai multe femei, văzându-i cu hainele pline de sânge, i-au întrebat ce s-a întâmplat. La afla­rea veştii că „duşmanii sunt înlăuntrul zi­du­rilor cetăţii şi îi ucid pe bizantini”, după cum relatează cronicarul Ducas, acestea i-au ­luat în râs, crezându-i mai degrabă dezertori. Întrebând ele, mai apoi, pe alţi ostaşi ce alergau, au cunoscut „că paharul mâniei Dom­nu­lui s-a apropiat de buze”.
Se vedea atunci un spectacol înfricoşă­tor: femei cu copii în braţe, călugări şi călu­gă­riţe, copii mai mari ori bătrâni alergând deznădăjduiţi către Biserica cea Mare. Toţi îşi părăseau casele, căutându-şi scăparea. În unele profeţii neadevărate, care circulau de mai mulţi ani printre creştini, se spunea că oraşul are să fie cucerit de turci, iar bizantinii vor fi înfrânţi până la Coloana Sfântului Constantin cel Mare. Când se va ajunge acolo, deşartele profeţii amăgeau că se va po­go­rî din cer un înger cu o sabie, pe care o va aşeza în mâna unui bărbat îmbrăcat să­răcăcios, neştiut de nimeni, aflat lângă co­loană.„Ia această sabie şi răzbună popo­rul Domnului”,  se credea că îi va spune îngerul acelui om simplu. Conform falsei profeţii, turcii urmau să fie puşi pe fugă şi alungaţi până în părţile Persiei – în locul numit Mo­nodendrion. Bizantinii se îndemnau unii pe alţii în acele clipe de groază,  ca să ajungă dincolo de Coloana Împăratului, pentru a scăpa de urgie. Turcii însă i-au ajuns din urmă, prădând şi luând o mulţime de robi. Era în jurul orei şapte dimineaţa. “Şi erau de văzut rânduri nesfârşite de oameni, ieşind din biserică şi din altarele bisericii şi mai şi decât cirezile şi turmele de oi. Şi plângeau, şi se văitau, şi cine să se îndure nu era” – spune cronicarul. Socotiseră ca adevărate, în deznădejdea lor, cuvintele acelea mincinoase, în locul cuvintelor Domnului care spun că pentru petrecerea cea rea a oamenilor „cetăţile lor vor fi nimicite”.

Fecioara Teodosia
Vrăjmaşul mântuirii oamenilor a vrut în multe rânduri să piardă această cetate păs­tră­toare a dreptei credinţe.
Odată, toate dumnezeieştile cărţi aflate în biblioteca de lângă Biserica Sfintei Sofia – peste 300 000 – au fost date focului de că­tre eretici. Patriarhul Gherman, alungat fiind de un împărat uzurpator de tron, a fost înlocuit cu ereticul Anastasie. Cel mai mult s-a luptat cu vrăjmaşul în acele vremuri o tânără fecioară pe nume Teodosia. La Poarta de Aramă a oraşului se afla, de mai multe sute de ani, un chip al Mântuitorului Iisus Hristos. Patriarhul Anastasie, vrând să-l dea focului, deoarece era luptător împotriva sfintelor icoane, a pus câţiva ostaşi să scoată chipul Mântuitorului din acel loc. Îndemnate de cuvioasa Teodosia, mai multe femei au răsturnat scara ostaşului ce voia să strice chipul Domnului. Ele au mers apoi, împreună cu cuvioasa Teodosia, la ereticul patriarh Anastasie şi au început să-l batjoco­rească pentru stricarea dreptei credin­ţe. Pârâte împăratului, femeile au fost martiri­za­te pentru ortodoxie, iar Sfânta Teodosia a fost supusă la înfricoşătoare munci timp de şapte zile. Mai apoi, i s-a stră­puns gâtul de că­tre un ostaş, cu un corn ascuţit de bou, în anul 729. În Vieţile Sfinţilor se mai spune că, înainte de mucenicia sa, pe când fecioa­ra stătea la miezul nop­ţii în ru­găciune, a văzut în fa­ţa ei pe diavolul, care i-a spus: „Şi tu te-ai por­nit asupra mea, deci, mă voi porni şi eu mai tare asupra ta, şi asu­pra tuturor creş­tinilor, de vreme ce am aflat un om prin care voi putea ridica război contra Biseri­cii”. Aşa de mult a fost rănit diavolul de râvna curatei fecioare împotriva lui şi a uneltelor sa­le ereticeşti, pe când era el gata să ri­si­peas­că dreapta cre­­dinţă, încât s-ar putea spune că s-a ţinut de cuvânt. Şi a aflat pe Mahomed II Cuce­ri­to­rul…

Trandafirii fecioarei şi răzbunarea diavolului
A fost aleasă ca zi de răzbunare chiar praznicul Sfintei Teodosia. Nimeni nu bănuia că în acea zi turcii vor reuşi să pătrundă în cetate. Martorii la acele eve­nimente au văzut o mare procesiune de femei care se îndreptau spre bi­serica Sfintei Teo­dosia din apro­pie­rea Cor­nului de Aur. Toa­te purtau în mână tran­dafiri roşii. Biserica sfintei era de asemenea împodo­bită, încă din aju­nul praz­ni­cului, de o mare de tran­da­firi. Femeile tocmai cân­tau troparul Sfintei Teo­dosia, a­tunci când tur­cii, pe ne­aşteptate, escala­dând zidurile, au trecut dincolo de depo­zitele portului şi s-au năpustit asupra lor, prinzându-le în pla­se şi luându-le pri­zo­nie­re. Au năvălit mai apoi în biserica Sfin­tei, făcând ace­laşi lucru cu cei aflaţi acolo mai îna­­inte de începerea sluj­bei. Până as­tăzi, mu­sul­manii, din pri­­­cina mul­ţi­mii tran­dafi­rilor aduşi ofrandă sfintei Teodosia de fecioarele şi femeile so­site la acea zi de praz­nic însângerat, nu­mesc biserica Sfintei, transformată mai târ­ziu în moschee, Gül Camii – Moscheea Trandafirilor.
Trecând pe lângă aceasta, îţi aduci amin­te cu tristeţe de cetăţile noastre bolnave, ale căror fapte, vorbe urâte şi cântece obscene, ascultate la refuz şi fără să roşim, nu fac în final decât ca Harul lui Dumnezeu să ne pără­sească. Nu vor fi vinovaţi de aceasta strămoşii şi martirii noştri, pomeniţi adesea în înju­rături de neimaginat acum câţiva ani, ci noi cu toţii, care îi mâhnim  împreună cu cel rău.