„Doar pământul românesc ţine de cald”. Interviu cu Î.P.S. Bartolomeu Valeriu Anania
Share

Pe 25 martie, ÎPS Bartolomeu Anania a fost întronizat Mitropolit al Clujului, Albei, Crişanei şi Maramureşului. Acest eveniment de o importanţă covârşitoare, dar şi personalitatea ierarhului – un mare cărturar, ce a împlinit de curând 85 de ani – ne-au îndemnat la realizarea interviului de faţă.
La 25 martie aţi fost instalat în scaunul de mitropolit al Clujului, Albei, Crişanei şi Maramureşului. Care sunt priorităţile pe care vi le propuneţi?
Aceste priorităţi au fost propuse, discutate şi aprobate în prima şedinţă a Sinodului Mitropolitan, care a avut loc la 11 aprilie. Selectiv, pe scurt: canonizarea a doi sfinţi români din zona Mitropoliei, anume cuviosul Pahomie de la Gledin (1674-1724) şi mărturisitorul Atanasie (Todoran) de la Bichigiu, martirizat prin frângere pe roată la 12 noiembrie 1763; acord între principiul autonomiei eparhiale şi acela al comunicării sinodale; intensificarea evanghelizării: misiune în parohii; un post de radio al Mitropoliei (cu păstrarea celor existente la nivel eparhial), precum şi o revistă teologică a Mitropoliei; popularizarea bioeticii; moştenirea Gojdu. Lista completă a priorităţilor se află în Comunicatul de presă al Mitropoliei.
Ce schimbări va aduce în viaţa dumneavoastră trecerea de la poziţia de arhiepiscop la cea de mitropolit?
E bine să se ştie că un mitropolit e mitropolit doar de câteva ori pe an, când prezidează Sinodul Mitropolitan. El nu e altceva decât protosul episcopilor dintr-o anumită zonă şi vectorul sinodalităţii locale, în sensul că episcopii sufragani nu pot lua nici o decizie importantă fără acordul său, dar nici el fără acordul acestora. În „rest”, el este arhiepiscop şi se ocupă de eparhia sa, aşa cum fac şi colegii săi.În acelaşi timp, el are dreptul şi obligaţia de a-şi vizita frăţeşte sufraganii şi de a oferi sfaturi acolo unde se simte nevoie.
Presa e liberă, nu şi responsabilă
Care credeţi că au fost cauzele controverselor privind înfiinţarea Mitropoliei de la Cluj?
Încă din toamna trecută am declarat că reacţiile unor sibieni sunt fireşti şi scuzabile. Ele s-au produs pe fondul unui sentiment de frustrare, care nu a lipsit nici în 1947, când a fost creată Mitropolia Banatului prin trecerea a două judeţe transilvane în componenţa acesteia. Din păcate, reacţia sibienilor a fost exploatată de oameni şi forţe care nu au nimic în comun nici cu credinţa, nici cu mitropoliile şi nici cu decenţa elementară. De aici, dezmăţul mediatic al celor ce cred că presa e doar liberă, nu şi responsabilă. Toate însă au trecut şi e timpul să ne vedem de treabă.
Care va fi relaţia noii Mitropolii cu comunitatea greco-catolică şi atitudinea faţă de revendicările acestora asupra unor locaşuri de cult?
Noi dorim din toată inima ca între noi şi greco-catolici să se instaureze şi să domnească pacea pe care ne-a lăsat-o deopotrivă, testamentar, Domnul nostru comun, Iisus Hristos. De altfel, problemele patrimoniale sunt singurele care ne agită şi sperăm să le depăşim. Îi cerem lui Dumnezeu să ne dea răbdare, înţelepciune şi realism.
Arhiepiscopia Clujului e înfloritoare
Care sunt realizările dumneavoastră în Arhiepiscopia Clujului?
Datorită îndelungatei suferinţe a predecesorului meu, Arhiepiscopul Teofil Herineanu, am găsit în 1993 o eparhie ruinată. Pot spune, cu mâna pe inimă, că în momentul de faţă Arhiepiscopia Clujului este o eparhie înfloritoare. Am învăţat de la Patriarhul Justinian că prima calitate a unui bun conducător este aceea de a se înconjura de colaboratori destoinici şi devotaţi. Nu i-am găsit pe toţi, dar mi i-am format, unul câte unul, şi doar cu ei mă pot lăuda. Împreună am făcut tot ceea ce s-a făcut, de la zugrăvirea reşedinţei până la mozaicurile catedralei, de la Cartea de Rugăciuni până la Radio Renaşterea şi de la micul paraclis al reşedinţei până la zecile de şantiere parohiale şi mânăstireşti. Domnul fie lăudat!
Cu Fundaţia Gojdu vom merge până la capăt
V-aţi implicat foarte mult în problema moştenirii lui Gojdu. De ce credeţi că s-a ajuns la situaţia în care Fundaţia Gojdu de la Sibiu urmează să devină un simplu organ consultativ al Fundaţiei Publice înfiinţate de autorităţile din România şi Ungaria?
M-am implicat în calitate de membru fondator al Fundaţiei Gojdu, reactivată prin sentinţă judecătorească în 1996. Acordul româno-ungar pentru înfiinţarea unei Fundaţii Publice Gojdu a fost semnat la 20 octombrie 2005, adică la vremea când Mitropolitul Antonie (preşedintele statutar al Fundaţiei originale) decedase, iar succesorul său încă nu fusese ales. Acest acord este expresia unui abuz, deoarece nu poţi negocia sau angaja un bun care nu-ţi aparţine. Cred că s-a contat şi pe obişnuita lipsă de reacţie a Bisericii. Tocmai aceasta ne-a făcut pe noi, ierarhii din Ardeal şi Banat, cei ce alcătuim Reprezentanţa Fundaţiei private Gojdu, să intervenim cu promptitudine şi fermitate, solicitând stoparea demersurilor din Parlament şi asumându-ne rolul care ne revine de drept, acela de a intra în posesia moştenirii Gojdu şi de a o folosi în spiritul şi litera testamentului. Ştim că nu va fi uşor să parcurgem toate etapele şi să învingem toate obstacolele, dar suntem hotărâţi să mergem până la capăt.
Cum vedeţi rezolvarea acestei situaţii?
Am intervenit pentru respingerea validării OUG de către Camera Deputaţilor, ceea ce s-a şi petrecut. Vom face acelaşi lucru în Senat. În ipoteză pesimistă, îi vom cere Preşedintelui să nu promulge legea. Dacă nici la acest nivel nu vom avea succes, vom apela la Curtea Europeană din Strasbourg, având toate motivele să fim optimişti.
Nu am fost legionar
În 1935 v-aţi înscris în organizaţia de tip legionar „Mănunchiul de prieteni”, iar la numai 19 ani făceaţi închisoare, fiind acuzat de apartenenţă la extrema dreaptă. Cum v-au influenţat cursul vieţii aceste evenimente?
Treaba asta cu „Mănunchiul de prieteni”, ca fiind de natură să mă compromită iremediabil, a fost lansată de cineva care face gazetărie lăutărească, singurul său talent fiind acela de a bate câmpii. Când am citit-o, m-a bufnit râsul. E ca şi cum astăzi l-ai acuza de comunism şi de crimele acestuia pe cineva care nu apucase să fie decât pionier sau utecist. Cam asta eram eu la vreo 15-19 ani. La vremea ei, Mişcarea Legionară îşi pregătea viitori membri intelectuali prin racolarea unor elevi de liceu (dintre cei mai buni la carte şi purtare) în organizaţiile numite „Frăţii de cruce”. Cei micuţi, din clasele I-IV, alcătuiau „mănunchiul de frăţiori”, cei de prin clasele V-VI erau promovaţi în „Mănunchiul de prieteni”, iar cei din clasele VII-VIII puteau deveni „fraţi de cruce”. Zic „puteau deveni”, fiindcă destui rămâneau pe drum, fie de bună voie, fie că nu mai erau acceptaţi. Imaginaţi-vă cât de „odios“ putea (sau poate) fi un puştan de 15-16 ani, membru al unui „Mănunchi de prieteni”, aşa cum mă denunţă gazetarul agramat! („Mă denunţă” e un fel de a spune. Aceste informaţii provin în exclusivitate de la mine, întrucât eu niciodată nu mi-am ascuns „trecutul politic”.) Aşadar, un „frate de cruce” nu putea deveni legionar decât la majorat (pe atunci, la 21 de ani), deci după absolvirea şcolii secundare. În ce mă priveşte, am făcut parte din a doua şi a treia treaptă de pregătire, dar nu am apucat să devin legionar din două motive, unul formal şi altul de fond: în ianuarie 1941 (la vremea când eu încă nu eram major) „Frăţia de cruce“ din Seminarul Central a fost desfiinţată. În al doilea rând, în timpul scurtei guvernări legionare, dar şi după aceea, mi-a fost dat să văd şi reversul medaliei, adică unele faţete neştiute ale Gărzii de Fier, cu care nu puteam fi de acord (aş cita doar asasinarea lui Iorga). Mărturisesc însă că în „Frăţia de cruce“ din Seminar nu se făcea politică, nici antisemitism, ci doar educaţie, şi că nu am avut de învăţat decât lucruri bune: iubire de Dumnezeu, de neam şi de patrie, corectitudine, disciplină în muncă, cultivarea adevărului, respect pentru avutul public, spirit de sacrificiu. Desigur, pe toate le aveam şi în educaţia de acasă şi din şcoală, dar ele erau potenţate şi din planul „subversiv”, care prinde la tineri. Nu pretind că am fost sau că aş fi un om desăvârşit (vai de păcatele mele!), dar ceea ce am învăţat atunci mi-a prins bine toată viaţa (inclusiv anii de temniţă). Apropo: în vara lui 1941 am avut prima arestare, în contextul înmormântării unui legionar notoriu pe atunci, dar fără ca eu să fi fost participant efectiv la eveniment. După trei săptămâni am fost eliberat fără nici o pedeapsă, dar în cazierul meu a rămas fişa cu calificativul „legionar”, o etichetă de care, orice-ai face, nu scapi toată viaţa. Nu am făcut parte niciodată dintr-un partid politic, dar am fost şi am rămas pe dreapta.
M-am despărţit de Trifa îmbrăţişându-ne
După o altă perioadă de închisoare, în 1958, aţi fost trimis consilier cultural în SUA. Cum a fost această perioadă?
O corectură esenţială: nu am fost „trimis”, ci chemat. Prima chemare, din partea Episcopiei noastre Ortodoxe Române din America, s-a produs în 1958, dar guvernul comunist a socotit că e mai sănătos să mă trimită în puşcărie, cu o condamnare de 25 de ani muncă silnică. În 1964, imediat după eliberarea mea prin decretul general de graţiere, demersurile celor din America au fost reluate, dar într-un climat politic radical schimbat, în sensul că guvernul comunist de la Bucureşti, aşa cum se ştie, se desprindea de Moscova şi se orienta spre Vest, în special spre Statele Unite. În acest context, nimic mai simplu pentru secretarul eparhial de atunci (între timp, episcopul Andrei murise) decât să vină la Bucureşti şi să apeleze la bunele oficii ale consulatului american, căruia nu i-a fost foarte greu să convingă guvernul să-mi elibereze paşaport şi viză de ieşire, în timp ce ambasada americană îmi conferea, din oficiu, statutul de rezident permanent al Statelor Unite, adică viză pe viaţă. Secundându-l pe Arhiepiscopul Victorin în reorganizarea Episcopiei canonice şi în activitatea misionară (singurele obiective ale prezenţei mele acolo), am deţinut acest statut, de rezident permanent, timp de unsprezece ani, adică din 1965 până în 1976, când, aflându-mă temporar în România, Securitatea m-a împiedicat să mă întorc, somându-mă să-i predau documentele personale de provenienţă americană (cardul de identitate şi paşaportul). Am rezistat presiunilor, sub motivaţia (reală) că aceste documente nu puteau fi predate decât autorităţii care le-a emis. Asumându-mi riscul unei noi complicaţii, am reuşit să le predau Consulatului american, care mi-a eliberat o adeverinţă cu timbru sec, în dublu exemplar; pe unul l-am depus la Departamentul Cultelor, pe altul îl păstrez (şi-l pot ţine la dispoziţia scepticilor). În ceea ce-i priveşte pe românii americani, ei erau dezbinaţi în două episcopii încă din anul 1950 (şi tot aşa sunt şi astăzi). Polemicile erau fireşti, dar pot afirma sus şi tare că nu am primit de la nimeni vreun mandat sau vreo misiune de a-l „ataca” pe Episcopul Valerian Trifa şi nici nu am avut vreun rol în expulzarea lui din Statele Unite. Cauzele expulzării au fost relatate obiectiv, de curând, de către Radu Ioanid, din Washington. (Procesul pentru expulzarea lui Trifa a fost intentat de guvernul Statelor Unite. E pură prostie să se inducă prezumţia că eu, un biet imigrant, aş fi fost un personaj atât de puternic încât să determin sau să influenţez o hotărâre a Ministerului american de Justiţie. Să fim serioşi! Trifa ştia acest lucru, şi aşa se face că, atunci când ne-am văzut pentru ultima oară, la 28 mai 1981, după o cină pe care mi-o oferise la restaurantul Weber’s din Ann Arbor, ne-am despărţit îmbrăţişându-ne, de faţă fiind succesorul său, actualul Arhiepiscop Nathaniel.
V-aţi propus vreodată să rămâneţi definitiv în America?
Chiar dacă nu s-ar fi petrecut intervenţia brutală a Securităţii, de care am vorbit mai sus, tot nu aş fi rămas pe viaţă în Statele Unite. Cu toate că după cinci ani de rezidenţiat aveam dreptul să cer şi să obţin cetăţenia americană, nu am făcut-o, iar asta nu din cine ştie ce patriotism radical, ci pentru că niciodată nu m-am împăcat cu gândul că trupul meu s-ar putea odihni în alt pământ decât cel românesc, singurul care ţine de cald.
Generalul Ion Mihai Pacepa afirmă în memoriile sale, publicate la New York, în 1988, că aţi fost agent al Direcţiei de Informaţii Externe. Cum răspundeţi acestor acuzaţii?
Această întrebare îşi are obârşia tot în acel cineva care, în mod normal, porneşte de la premisa că un securist nu e niciodată capabil să mintă. Răspunsul l-am dat cu vreo şaisprezece ani în urmă, în ziarul România liberă din 6 mai 1990, din care citez textual: „Una din ameninţările teroriştilor de la telefon este şi aceea că vor da în vileag ce scrie Pacepa despre mine. Nu văd ce fel de vileag, de vreme ce cartea fostului general de Securitate circulă în cel puţin trei limbi, inclusiv româna. Acum o lună, cineva mi-a arătat pagina cu pricina şi numai aşa am descoperit că în vasta şi complicata mea biografie există şi un Bartolomeu Anania agent – şi încă cu grad! – al Serviciului de Informaţii Externe. Nu ştiu ce l-a făcut pe celebrul autor să interpoleze în cartea sa o asemenea invenţie, pe cât de grosolană, pe atât de prostească. Deocamdată nu-i pot atribui decât semnificaţia unei diversiuni – inabilă, de altfel –, menită să-i ţină ascunşi pe adevăraţii agenţi. Când mă voi hotărî să-mi scriu memoriile, îl voi invita pe domnul Ion Pacepa să mă ajute la acest capitol; eventual, cu ajutorul tribunalului”. De atunci, iată, au trecut atâţia ani, şi nici că Pacepa a apărut, nici că vreun document de arhivă l-ar fi confirmat.
În ce măsură aţi simţit că a influenţat acest lucru imaginea dumneavoastră în rândul credincioţilor şi al clerului?
Nu am avut niciodată această preocupare. Dar citatul de mai sus, din România liberă, îmi trezeşte o amintire. Acel „cineva” care mi-a arătat cartea lui Pacepa, în1990, a fost IPS Arhiepiscop Andrei Andreicuţ. Mă aflam în Alba Iulia, pentru o conferinţă, şi i-am fost oaspete de o zi. După ce am citit cele câteva rânduri care mă priveau, l-am întrebat cu sinceritate: „Ce înseamnă DIE?…“ Mi-a tradus, s-a uitat lung la mine şi am început amândoi să râdem. Cât priveşte imaginea, nu am simţit şi nici nu simt că în jurul meu s-ar fi produs un oarecare vid uman. Dimpotrivă.
Modelele mele
Ne puteţi descrie etapele formării dumneavoastră ca slujitor al Bisericii?
Acasă, la mama; în cei opt ani de Seminar; în Mânăstirea Polovragi.
Ce modele aţi avut, de cine aţi fost influenţat?
Mama; Patriarhul Justinian; duhovnicul Arsenie Papacioc.
În anul 2002 s-a lansat ediţia jubiliară a Sfântului Sinod a Bibliei, revizuite, adnotate şi comentate de dumneavoastră. Prin ce modalităţi poate fi textul sfânt explicat pe înţelesul profanilor?
Reamintesc faptul că, pe lângă introducerile la fiecare carte, ediţia jubiliară a Bibliei conţine peste opt mii de note infrapaginale, menite să-i înlesnească cititorului neavizat (laic) o cale de acces la lectura limpede şi înţelegerea corectă a textelor sacre.
Credeţi că este necesară o „promovare” a Bibliei, astfel încât şi tinerii, care nu prea mai merg la biserică, să îi poată înţelege şi îmbrăţişa mesajul?
Versiunea a apărut şi pe suport electronic, fără restricţii de copiere. Anul trecut, la iniţiativa mea şi cu sprijinul financiar al protoieriilor, toate liceele şi şcolile de grad secundar din cele două judeţe ale Arhiepiscopiei Clujului, în număr de 550, au primit câte o Biblie tipărită şi câte una pe CD, la îndemâna elevilor, cu foarte bune rezultate. Pentru cei din şcolile primare pregătim Mica Biblie în ediţie îmbunătăţită, adusă la zi şi ilustrată în culori. De acum, acest program ar putea fi extins, prin consens, la nivelul întregii Mitropolii.