LOADING

Type to search

„Doar pământul românesc ţine de cald”. Interviu cu Î.P.S. Bartolomeu Valeriu Anania

„Doar pământul românesc ţine de cald”. Interviu cu Î.P.S. Bartolomeu Valeriu Anania

Share

Pe 25 martie, ÎPS Bartolomeu Anania a fost întronizat Mitropolit al Clujului, Albei, Crişanei şi Maramureşului. Acest eveniment de o importanţă covârşitoare, dar şi perso­nalitatea ierarhului – un mare cărturar, ce a împlinit de curând 85 de ani – ne-au îndemnat la reali­zarea interviului de faţă.

 

La 25 martie aţi fost instalat în scaunul de mitropolit al Clujului, Albei, Crişanei şi Maramureşului. Care sunt priorităţile pe care vi le propuneţi?
Aceste priorităţi au fost propuse, discu­ta­te şi aprobate în prima şedinţă  a Sinodului Mitropolitan, care a avut loc la 11 aprilie. Se­­lectiv, pe scurt: canonizarea a doi sfinţi ro­mâni din zona Mitropoliei, anume cuviosul Pa­homie de la Gledin (1674-1724) şi măr­tu­risitorul Atanasie (Todoran) de la Bichigiu, martirizat prin frângere pe roată la 12 noiem­brie 1763; acord între principiul autonomiei eparhiale şi acela al comunicării sinodale; intensificarea evanghelizării: misi­une în parohii; un post de radio al Mitropoliei (cu păstrarea celor existente la nivel epar­hial), precum şi o revistă teologică a Mitro­poliei; popu­lari­za­rea bioeticii; moştenirea Gojdu. Lista com­ple­tă a priorităţilor se află în Co­muni­catul de presă al Mitropoliei.
Ce schimbări va aduce în viaţa dumnea­voastră trecerea de la poziţia de arhiepiscop la cea de mitropolit?
E bine să se ştie că un mitropolit e mi­tro­­polit doar de câteva ori pe an, când pre­zi­dează Sinodul Mitropolitan. El  nu e altceva decât protosul episcopilor dintr-o anumită zonă şi vectorul sinodalităţii locale, în sensul că episcopii sufragani nu pot lua nici o de­cizie importantă fără acordul său, dar nici el fără acordul acestora. În „rest”, el este arhi­episcop şi se ocupă de eparhia sa, aşa cum fac şi colegii săi.În acelaşi timp, el are drep­tul şi obligaţia de a-şi vizita frăţeşte sufra­ganii şi de a oferi sfaturi acolo unde se simte nevoie.

Presa e liberă, nu şi responsabilă

Care credeţi că au fost cauzele controver­selor privind înfiinţarea Mitropoliei de la Cluj?
Încă din toamna trecută am declarat că reacţiile unor sibieni sunt fireşti şi scuzabile. Ele s-au produs pe fondul unui sentiment de frustrare, care nu a lipsit nici în 1947, când a fost creată Mitropolia Banatului prin trecerea a două judeţe transilvane în com­po­nenţa acesteia. Din păcate, reacţia sibie­nilor a fost exploatată de oameni şi forţe care nu au nimic în comun nici cu credinţa, nici cu mitropoliile şi nici cu decenţa ele­men­tară. De aici, dezmăţul mediatic al celor ce cred că presa e doar liberă, nu şi res­pon­sa­bilă. Toate însă au trecut şi e timpul să ne vedem de treabă.
Care va fi relaţia noii Mitropolii cu co­munitatea greco-catolică şi atitudinea faţă de revendicările acestora asupra unor locaşuri de cult?
Noi dorim din toată inima ca între noi şi greco-catolici să se instaureze şi să dom­nească pacea pe care ne-a lăsat-o deopo­tri­vă, testamentar, Domnul nostru comun, Iisus Hristos. De altfel, problemele patri­mo­niale sunt singurele care ne agită şi spe­răm să le depăşim. Îi cerem lui Dumnezeu să ne dea răbdare, înţelepciune şi realism.

Arhiepiscopia Clujului e înfloritoare

Care sunt realizările dumneavoastră în Arhiepiscopia Clujului?
Datorită  îndelungatei suferinţe a prede­ce­sorului meu, Arhiepiscopul Teofil Heri­nea­nu, am găsit în 1993 o eparhie ruinată. Pot spune, cu mâna pe inimă, că în mo­mentul de faţă Arhiepiscopia Clujului este o eparhie înfloritoare. Am învăţat de la Pa­tri­arhul Justinian că prima calitate a unui bun conducător este aceea de a se încon­ju­ra de colaboratori destoinici şi devotaţi. Nu i-am găsit pe toţi, dar mi i-am format, unul câte unul, şi doar cu ei mă pot lăuda. Împreună am făcut tot ceea ce s-a făcut, de la zugrăvirea reşedinţei până la mozaicurile catedralei, de la Cartea de Rugăciuni până la Radio Renaşterea şi de la micul paraclis al reşedinţei până la zecile de şantiere parohiale şi mânăstireşti. Domnul fie lăudat!

Cu Fundaţia Gojdu vom merge până la capăt

V-aţi implicat foarte mult în problema moştenirii lui Gojdu.  De ce credeţi că s-a ajuns la situaţia în care Fundaţia Gojdu de la Sibiu urmează să devină un simplu organ consultativ al Fundaţiei Publice înfiinţate de autorităţile din România şi Ungaria?
M-am implicat în calitate de membru fondator al Fundaţiei Gojdu, reactivată prin sentinţă judecătorească în 1996. Acordul româno-ungar pentru înfiinţarea unei Fun­daţii Publice Gojdu a fost semnat la 20 octombrie 2005, adică la vremea când Mi­tro­politul Antonie (preşedintele statutar al Fundaţiei originale) decedase, iar succesorul său încă nu fusese ales. Acest acord este expresia unui abuz, deoarece nu poţi nego­cia sau angaja un bun care nu-ţi aparţine. Cred că s-a contat şi pe obişnuita lipsă de reacţie a Bisericii. Tocmai aceasta ne-a făcut pe noi, ierarhii din Ardeal şi Banat, cei ce alcătuim Reprezentanţa Fundaţiei private Gojdu, să intervenim cu promptitudine şi fermitate, solicitând stoparea demersurilor din Parlament şi asumându-ne rolul care ne revine de drept, acela de a intra în posesia moştenirii Gojdu şi de a o folosi în spiritul şi litera testamentului. Ştim că nu va fi uşor să parcurgem toate etapele şi să învingem toate obstacolele, dar suntem hotărâţi să mergem până la capăt.
Cum vedeţi rezolvarea acestei situaţii?
Am intervenit pentru respingerea validării OUG de către Camera Deputaţilor, ceea ce s-a şi petrecut. Vom face acelaşi lucru în Senat. În ipoteză pesimistă, îi vom cere Preşedintelui să nu promulge legea. Dacă nici la acest nivel nu vom avea succes, vom apela la Curtea Europeană din Strasbourg,  având toate motivele să  fim optimişti.

Nu am fost legionar

În 1935 v-aţi înscris în organizaţia de tip legionar „Mănunchiul de prieteni”, iar la nu­mai 19 ani făceaţi închisoare, fiind acuzat de apartenenţă la extrema dreaptă. Cum v-au influenţat cursul vieţii aceste eveni­mente?
Treaba asta cu „Mănunchiul de prie­teni”, ca fiind de natură să mă compromită ire­me­dia­bil, a fost lansată de cineva care face gazetărie lăutărească, singurul său talent fiind acela de a bate câmpii. Când am citit-o, m-a bufnit râsul. E ca şi cum astăzi l-ai acu­za de comunism şi de crimele aces­tuia pe cineva care nu apucase să fie decât pio­nier sau utecist. Cam asta eram eu la vreo 15-19 ani. La vremea ei, Mişcarea Legionară îşi pregătea viitori membri intelectuali prin racolarea unor elevi de liceu (dintre cei mai buni la carte şi purtare) în organizaţiile numite „Frăţii de cruce”. Cei mi­cuţi, din clasele I-IV, al­că­tuiau „mănunchiul de frăţiori”, cei de prin clasele V-VI erau promovaţi în „Mănunchiul de prieteni”, iar cei din clasele VII-VIII puteau deveni „fraţi de cruce”.  Zic „puteau deveni”, fiindcă destui rămâneau pe drum, fie de bună voie, fie că nu mai erau acceptaţi. Ima­gi­na­ţi-vă cât de „odios“ putea (sau poa­te) fi un  puştan de 15-16 ani, membru al unui „Mă­nunchi de prieteni”, aşa cum mă denunţă gazetarul agramat! („Mă denunţă” e un fel de a spune. Aceste infor­ma­ţii provin în exclusivitate de la mine, întrucât eu niciodată nu  mi-am ascuns „trecutul politic”.) Aşadar, un „frate de cruce” nu putea deveni legio­nar decât la majorat (pe a­tunci, la 21 de ani), deci după absolvirea şcolii secundare. În ce mă priveşte, am făcut parte din a doua şi a treia treaptă de pregătire, dar nu am apucat să devin legionar din două mo­ti­ve, unul formal şi altul de fond: în ianuarie 1941 (la vre­mea când eu încă nu eram major) „Frăţia de cruce“ din Se­minarul Central a fost des­fiinţată. În al doilea rând, în timpul scurtei guvernări legio­na­re, dar şi după aceea,  mi-a fost dat să văd şi reversul medaliei, adică unele faţete neştiute ale Gărzii de Fier, cu care nu puteam fi de acord (aş cita doar asasinarea lui Iorga). Mărturisesc însă că în „Frăţia de cruce“ din Seminar nu se făcea politică, nici antisemi­tism,  ci doar educaţie, şi că nu am avut de învăţat decât lucruri bune: iubire de Dum­ne­zeu, de neam şi de patrie, co­rectitudine, disciplină în muncă, cultivarea adevărului, respect pentru avu­tul public, spirit de sacrificiu. Desigur, pe toate le aveam şi în educaţia de acasă şi din şcoală, dar ele erau po­tenţate şi din planul „subversiv”,  care prinde la tineri.  Nu pretind că am fost sau că aş fi un om de­săvârşit (vai de păcatele me­le!), dar ceea  ce am  învăţat  atunci  mi-a   prins bine  toată  via­­ţa  (inclusiv anii de temniţă).  Apropo: în vara lui 1941 am avut prima ares­tare, în contextul înmor­mântării unui legionar notoriu pe atunci, dar fără ca eu să fi fost participant efectiv la eveni­ment. După trei săptămâni am fost eliberat fără nici o pedeap­să,  dar în cazierul meu a rămas fişa cu calificativul „legionar”, o etichetă de care, orice-ai face, nu scapi toată via­ţa. Nu am fă­cut parte nicio­dată dintr-un par­tid politic, dar am fost şi am rămas pe dreapta.

M-am despărţit de Trifa ­îmbrăţişându-ne

După o altă perioadă de în­chisoare, în 1958, aţi fost trimis consilier cultural în SUA. Cum a fost această perioadă?
O corectură esenţială: nu am fost „trimis”, ci chemat. Prima chemare, din partea Episcopiei  noastre Ortodoxe Române din America, s-a produs în 1958, dar guvernul  comunist a socotit că e mai sănătos să mă trimită în puşcărie, cu o condamnare de 25 de ani muncă silnică. În 1964, imediat după eliberarea mea prin decretul general de graţiere, demersurile celor din America au fost reluate, dar într-un climat politic radical schim­bat, în sensul că guvernul comunist de la Bucureşti, aşa cum se ştie, se desprindea de Moscova şi se orienta spre Vest, în spe­cial spre Statele Unite. În acest context, ni­mic mai simplu pentru secretarul eparhial de atunci (între timp,  episcopul Andrei  mu­rise) decât să vină la Bucureşti  şi să apeleze la bunele oficii ale consulatului american, căruia nu i-a fost foarte greu să convingă guvernul să-mi elibereze paşaport şi viză de ieşire, în timp ce ambasada  americană îmi conferea, din oficiu, statutul de rezident permanent al Statelor Unite, adică viză pe viaţă. Secundându-l pe Arhiepiscopul Vic­torin în reorganizarea Epis­copiei canonice şi în activitatea mi­sio­nară (singu­rele o­biective ale pre­zenţei mele acolo),  am deţinut acest statut, de rezi­dent permanent,  timp de unsprezece ani, adică din 1965 pâ­nă în 1976, când, aflându-mă tem­po­rar în Ro­mâ­nia, Se­curi­tatea m-a îm­pie­dicat să mă în­torc,  so­mân­du-mă  să-i pre­dau docu­men­tele  persona­le de provenienţă americană (cardul de iden­titate şi paşapor­tul). Am rezistat presiunilor, sub motivaţia (reală) că aceste documente nu puteau fi predate decât autorităţii care le-a emis. Asumându-mi riscul unei noi com­pli­caţii, am reuşit să le predau Consulatului american, care mi-a eliberat o adeverinţă cu timbru sec, în dublu exemplar;  pe unul l-am depus la Departamentul Cultelor, pe altul îl păstrez (şi-l pot ţine la dispoziţia scepticilor). În ceea ce-i priveşte pe românii americani, ei erau dezbinaţi în două epis­copii încă din anul 1950 (şi tot aşa sunt şi astăzi). Polemicile erau fireşti, dar pot afirma sus şi tare că nu am primit de la nimeni vreun mandat sau vreo misiune de a-l „ata­ca” pe Episcopul Valerian Trifa şi nici nu am avut vreun rol în expulzarea lui din Statele Unite. Cauzele expulzării au fost relatate  obiectiv, de curând, de către Radu Ioanid, din Washington. (Procesul pentru expulzarea lui Trifa a fost intentat de guvernul Statelor Unite. E pură prostie să se inducă prezumţia că eu, un biet imigrant, aş fi fost un  per­sonaj atât de puternic încât să determin sau să influenţez o hotărâre a Ministerului ame­ri­can de Justiţie. Să fim serioşi! Trifa ştia acest lucru,  şi aşa se face că, atunci când ne-am văzut pentru ultima oară, la 28 mai 1981, după o cină pe care mi-o oferise la restaurantul Weber’s din Ann Arbor, ne-am des­părţit îmbrăţişân­du-ne, de faţă fiind  succesorul său, ac­tualul Arhiepiscop Nathaniel.
V-aţi propus vre­o­dată să rămâ­neţi definitiv în America?
Chiar dacă nu s-ar fi petrecut in­ter­venţia brutală a Securităţii, de  care am vorbit mai sus, tot nu aş fi rămas pe viaţă în Statele Unite. Cu toate că după cinci ani de rezi­denţiat aveam dreptul să cer şi să obţin cetăţenia ame­ri­ca­nă, nu am făcut-o, iar asta nu din cine ştie ce patriotism radical, ci pentru că niciodată nu m-am împăcat cu gândul că trupul meu s-ar putea odihni în alt pământ decât cel românesc, singurul care ţine de cald.
Generalul Ion Mihai Pacepa afirmă în memoriile sale, publicate la New York, în 1988, că aţi fost agent al Direcţiei de In­for­maţii Externe. Cum răspundeţi acestor acuzaţii?
Această întrebare îşi are obârşia tot în acel cineva care, în mod normal, porneşte de la premisa că un securist nu e niciodată capabil să mintă. Răspunsul l-am dat cu vreo şai­sprezece ani în urmă, în ziarul  România li­be­ră din 6 mai 1990, din care citez textu­al: „Una din ameninţările teroriştilor de la te­lefon este şi aceea că vor da în vileag ce scrie Pacepa despre mine. Nu văd ce fel de vileag, de vreme ce cartea fostului general de Securitate circulă în cel puţin trei limbi, in­clusiv româna. Acum o lună, cineva mi-a arătat pagina cu pricina şi numai aşa am descoperit că în vasta şi complicata mea biografie există şi un Barto­lo­meu Anania agent – şi încă cu grad! – al Serviciului de Informaţii Externe. Nu ştiu ce l-a făcut pe celebrul autor să interpoleze în car­tea sa o asemenea inven­ţie, pe cât de grosolană, pe atât de pros­teas­că. Deocamdată nu-i pot atribui decât sem­ni­fi­caţia unei diversiuni  – inabilă, de altfel –, menită să-i ţină ascunşi pe adevă­raţii agenţi.  Când mă voi ho­tărî să-mi scriu memo­riile, îl voi invita pe domnul Ion Pa­cepa să mă ajute la acest capitol; even­tual, cu aju­to­rul tri­bu­na­lului”. De atunci, ia­tă, au tre­cut atâ­ţia ani, şi nici că Pacepa a apă­rut, nici că vreun do­cu­ment de arhi­vă l-ar fi con­firmat.
În ce măsură aţi sim­ţit că a influenţat acest lu­cru imaginea dumnea­voas­tră în rân­dul cre­din­cioţilor şi al clerului?
Nu am avut nici­odată această preocu­pare. Dar citatul de mai sus, din România libe­ră, îmi trezeşte o amintire. Acel „cineva” care mi-a arătat cartea lui Pacepa, în1990,  a fost IPS Arhi­episcop An­drei Andreicuţ. Mă aflam în Alba Iulia, pentru o conferinţă, şi i-am fost oas­pete de o zi. După ce am citit cele câteva rânduri care mă priveau, l-am întrebat cu since­ritate: „Ce înseamnă DIE?…“ Mi-a tradus, s-a uitat lung la mine şi am început amândoi să râdem. Cât priveşte imaginea, nu am simţit şi nici nu simt că în jurul meu s-ar fi produs un oarecare vid uman. Dim­potrivă.
Modelele mele
Ne puteţi descrie etapele formării dum­neavoastră ca slujitor al Bisericii?
Acasă, la mama; în cei opt ani de Se­minar; în Mânăstirea Polovragi.
Ce modele aţi avut, de cine aţi fost influenţat?
Mama; Patriarhul Justinian; duhovnicul Arsenie Papacioc.
În anul 2002 s-a lansat ediţia jubiliară a Sfântului Sinod a Bibliei, revizuite, adnotate şi co­men­tate de dumnea­voas­tră. Prin ce mo­dalităţi poa­te fi textul sfânt explicat pe înţelesul profanilor?
Reamintesc faptul că, pe lângă introdu­ce­rile la fiecare carte, ediţia jubi­liară a Bi­bliei conţine pes­te opt mii de note infra­pa­gi­nale, me­nite să-i în­lesnească citito­rului ne­avi­zat (laic) o cale de ac­ces la lectura lim­pede şi înţelegerea co­rectă a tex­telor sacre.
Credeţi că este nece­sa­ră o „promovare” a Bi­bliei, ast­fel încât şi tinerii, care nu prea mai merg la biserică, să îi poată în­ţelege şi îmbrăţişa me­sajul?
Versiunea a apărut şi pe suport elec­tro­nic, fără restricţii de co­piere. Anul trecut, la iniţiativa mea şi cu sprijinul financiar al protoieriilor, toate liceele şi şcolile de grad secundar din cele două judeţe ale Arhiepis­copiei Clujului, în număr de 550, au primit câte o Biblie tipă­rită şi câte una pe CD, la îndemâna elevilor, cu foarte bune rezultate. Pentru cei din şcolile primare  pregătim Mica Biblie în ediţie îmbunătăţită, adusă la zi şi ilustrată în cu­lori. De acum, acest program ar putea fi extins, prin consens, la nivelul întregii Mi­tropolii.