Experienţa din India

Prima oară aţi fost plecat în misiune creştină la Calcutta, în India. Cum aţi găsit India, la o vârstă similară lui Eliade?
În India am fost de patru ori, în 1994, 1995, 1996 şi 1999. Scopul principal al vizi-telor mele era predarea cunoştinţelor religioase indienilor necreştini interesaţi de cre-dinţa creştină, sau celor botezaţi deja, care doreau să aprofundeze această învăţătură. În acest scop organizam seminarii de câte o săptămâ­nă în biserica grecească din Calcutta, unde aveam câte 20-30 de partici­­panţi, cărora le predam sistematic învăţătura de credin-ţă creştină, ţinând cont, bineînţeles, de nivelul lor. În 1999 m-am ocupat mai mult de educaţia religioasă a preoţilor indieni, dintre care nici unul n-avea studii teologice, dar toţi erau oameni religioşi, cu mult bun-simţ şi cu râvnă de a sluji Dumnezeului celui adevărat.
În India misionarismul le este interzis cu desăvârşire străinilor. Conducătorii ţării au tot interesul să păstreze masele în credinţele lor tradiţionale, conform cărora sistemul de caste este considerat o rânduială de sus, care trebuie respectată cu sfinţenie, aceasta asigu-rându-le celor puţini şi bogaţi, din castele superioare, puterea şi privilegiile. În creştinism toţi oamenii sunt egali înaintea lui Dumnezeu şi fraţi întreolaltă, dar liderii Indiei nu doresc să fie aşa şi în ţara lor.

Slujbă în limba bengaleză

În această situaţie noi ne folo-seam de serviciile aşa-numiţilor „cateheţi” localnici (indieni botezaţi de câţiva ani, care posedau anu-mite cunoştinţe despre învăţătura de credinţă creştină), care încercau să-i convingă pe locuitorii din satele lor şi din cele învecinate că adevărul se află numai în creşti-nism (aveam în acest sens 6-7 cateheţi). Când fiecare catehet reuşea să capteze interesul unui număr de 4-5 indieni, îi programau pentru un seminar desfăşurat în biserica greacă din Calcutta. Seminariile se organizau vara, iar cei care predau erau de obicei greci din Grecia, S.U.A. ori Australia, fie profesori de teologie, fie absolvenţi de studii teologice, veniţi în India special pentru acest scop. Seminariile sau conferinţele creş-tine nu sunt interzise de legea indiană, iar bi-serica greacă, fiind proprietatea Consulatului Grecesc din Calcutta, se bucură de imunitate diplomatică, motiv pentru care noi nu încălcam legea.
Spre deosebire de Mircea Eliade, plecat în India pentru a-i dezlega misterele, pentru a se informa despre religiile ace-lor locuri pline de istorie, cultură şi cre-dinţe religioase, eu am călătorit la Calcutta pentru a răspândi învăţătura creştină între localnici. Cu siguranţă că am descoperit un univers foarte bogat din punct de vedere spiritual, nişte oameni extrem de religioşi, şi am învăţat foarte multe. În primul rând am sesizat diferenţa uriaşă dintre a trăi ca şi creştin într-o ţară creştină sau într-una necreştină, situaţia din urmă obligându-te să fii mai bun, să fii un mo-del pentru necreştini, care te urmăresc cu foarte multă atenţie la fiecare pas, studiindu-ţi orice faptă, vorbă sau gest.
Am constatat de asemenea că uneori este foarte dificil să abordezi anumite subiecte cu oameni care nu au nici cea mai vagă idee despre creştinism şi care în consecinţă nu pot avea o mentalitate creştină. De pildă, noi avem încă din timpul lui Moise porunca de a nu fura şi ştim prea bine că banul agonisit în mod necinstit nu Îi este plăcut lui Dumnezeu; în India, însă, hoţii au o zeiţă drept protectoare, pe Khali, căreia i se roagă când merg la furat!

„Călugăria a fost o consecinţă firească”

Iniţial aţi fost hirotonit preot celibatar de ÎPS Andrei, pentru ca apoi să alegeţi calea monahismului. Cum v-aţi hotărât să depuneţi voturile monahale?
În timpul celor 5 ani de doctorat în Grecia am locuit la Mănăstirea Sfânta Teodora din Tesalonic şi am efectuat mai multe pelerinaje la Sfântul Munte Athos, precum şi la Me-teora (al doilea centru monastic al Greciei), ceea ce m-a făcut să iubesc monahismul. Este adevărat că cei mai mulţi fraţi de mănăstire sunt întâi tunşi în monahism, abia apoi sunt hirotoniţi, însă există şi excepţii. Eu am fost hirotonit diacon şi preot în 1999 şi am fost călugărit în 2000, însă din momentul în care m-am hotărât să mă hirotonesc ca preot celib era clar că pasul următor era tunderea în mo-nahism, neexistând drum de întoarcere. Mai greu m-am hotărât să mă hirotonesc celib de-cât să mă călugăresc. La mine călugăria a fost o consecinţă firească a slujirii ca preot celib la Catedrala Arhiepiscopală din Alba Iulia, unde am rămas ca slujitor şi după aceea.
Ca vicar, multe nopţi albe
La nici 35 de ani primeaţi mantia arhie­reas­că, mitra şi toiagul de Arhiereu Vicar. În 5 ani de arhierie aţi sfinţit 22 de bise­rici, resfinţit 81 şi hirotonit 102 diaconi şi 95 preoţi. Cifrele spun mult despre activitatea P. S. Voastre. Este greu să condu­ceţi o Eparhie precum cea a Oradiei, Bihorului şi Sălajului, chiar dacă sunteţi Arhiereu Vicar?
Activitatea arhierească nu este una uşoară, ci deosebit de bogată în evenimente şi griji în acelaşi timp. Până nu am ajuns arhiereu vicar nu am avut insomnii, însă după 1 octombrie 2000 am avut momente în care gândurile şi grijile au fost atât de multe şi de apăsătoare încât am avut şi nopţi albe.
Grija unei Eparhii apa­să cel mai mult pe umerii Chiriarhului, a episcopului titular, însă întotdeauna aceasta este împărţită cu ceilalţi membri ai Per­ma­nenţei Consiliului Epar­hial, cu protopopii şi cu pre­oţii, pentru că un om nu poate purta singur sar­ci­nile unei instituţii, precum este o Episcopie. Bu­nul mers al unei instituţii se bazează întotdeauna pe munca în echipă şi pe buna ei coordonare. Sunt convins de asemenea că problemele unei Eparhii apasă pe ume-rii celor din conducerea ei direct propor­ţional cu conştiinţa pe care o au.
Episcopia Oradiei, Bihorului şi Sălajului este una dintre cele mai grele din Transilvania şi din ţară, dar nu imposibil de condus. Proble­me există, chiar destule, dar nu sunt imposibil de rezolvat. Când am trecut prin greutăţi şi încercări, care nu au fost puţine, m-am refugiat în rugăciune şi am apelat la sfatul celor cu o experienţă mai bogată decât a mea. În astfel de momente am învăţat să am credinţă şi nădejde în Dumnezeu, să am de asemenea multă răbdare, pentru că dacă o problemă nu se rezolvă astăzi, nici mâine, într-o bună zi soluţia tot va apărea.
Deşi ierarh, nu aţi renunţat la misio­narism? În ce ţări aţi mai fost? Care este situaţia Ortodoxiei acolo?
Ca ierarh am desfăşurat, aşa cum este normal, cea mai multă misiune în Eparhia pe care o slujesc. Am călătorit destul de mult în afara graniţelor ţării, fie trimis de Biserică, fie răspunzând unor invitaţii venite de acolo. Nu voi înşira ţările în care am ajuns ca ierarh, însă am satisfacţia că am păşit pe toate cele 5 continente, pe unele chiar de mai multe ori.
Situaţia Ortodoxiei în afara Estului Europei este strâns legată de minoritatea etnică ortodoxă pe care o reprezintă şi de nu-mărul de credincioşi. Cei mai răspândiţi şi cel mai bine organizaţi din lume sunt grecii. În ţările şi în localităţile în care românii s-au stabilit de mai multă vreme în nu­măr mai ma-re există comunităţi pu-ternice şi structuri bise-riceşti bine organizate, pe când acolo unde românii au emigrat abia după a-nul 1990 depinde foar­te mult de numărul ­lor şi de implicarea în viaţa Bi­se­ricii. Există astfel comunităţi ortodoxe ro­mâneşti noi foarte bine puse la punct, dar şi altele care lasă de dorit. Rolul preotului în dia-spora este foarte mare, însă este deosebit de important modul în care enoriaşii răspund la chemarea preotului.
Sunteţi un element de excepţie din moment ce pe teza P. S. Voastre de docto­rat cei de la Universitatea „Aristotel“ din Te­sa­lo­nic au notat „Excepţional”. Aţi scris 8 cărţi până acum. Lucru mai rar la un ie­rarh. Cum aţi descoperit pasiunea scrisului?
De excepţie consider că sunt profesorii care mi-au acordat acest calificativ tezei de doctorat.
Sunt mulţi ierarhi în Biserica noastră cu o activitate publicistică şi cărturărească foarte bogată. Eu sunt numai un începător.
Majoritatea cărţilor le-am scris din imboldul de a fi de folos preoţilor, iar prin ei, credincio­şi­lor. În primul an de pastoraţie am început vi­zitele pastorale în Eparhie. Am constatat atunci că icoana autentică era prea puţin cu­noscută, multe biserici fiind împodobite cu o pictură murală necorespunzătore. Aşa a apă­rut cartea Icoana ortodoxă. Din dorinţa de a pune la îndemâna preoţilor material omiletic şi catehetic, am scris două cărţi de predici: Cuvintele Dom­nu­lui şi Aleşii lui Dumnezeu, precum şi cartea de cateheze Merin­de pentru suflet. Volumul Calea mân­tuirii este o culegere de articole şi eseuri publicate, precum şi predici şi conferinţe susţinute cu diverse ocazii. Aşa s-au născut cele mai multe dintre cărţile pe care le-am publicat.
Participaţi la dialogul cu ca-tolicii, în Comisia Mixtă. Ne pu-tem uni cu catolicii, sau ce vi-zează dialogul?
Dialogul dintre Biserica Ortodo­xă şi cea Romano-Catolică vizează apropierea dintre ele în vederea unirii. Unitatea Bisericii este dată şi menţinută de unitatea dogmatică (aceeaşi învăţătură de credinţă), canonică (aceleaşi canoane) şi cultică (aceleaşi sfinte sluj-be) a Bisericilor locale surori, iar întrucât în a-cest moment între cele două Biserici nu exis-tă această unitate, nu poate fi deocamdată vorba nici de unire. În realizarea acestui scop membrii comisiei, dar şi ceilalţi creştini orto­docşi şi romano-catolici trebuie să dea dovadă de multă iubire, înţelepciune, tact şi răbdare. Este imperios necesar ca toate punc­tele de credinţă care ne separă să fie abordate şi dezbătute unul câte unul, cu maximă obiectivitate şi sinceritate, pe baza revelaţiei dumnezeieşti explicate de Sfinţii Pă­rinţi. De vre­me ce de la schisma cea mare din 1054 au trecut aproa­pe 1000 de ani, este lo­gic că a-ceastă co­mi­sie mixtă de dialog nu va reuşi într-un interval foarte scurt de timp să nive-leze piedicile existente în calea unirii. Totuşi, pe baza unui dialog sincer, roadele nu vor întârzia să apară, iar unirea mult aşteptată, care trebuie să fie „în duh şi adevăr” (Ioan 4,2-3), se va realiza, însă consider că unirea, care va apărea ca rezultat al eforturilor comune ale reprezentanţilor celor două Biserici, va fi de fapt o adevărată minune dumnezeiască.
Un gând pentru cititorii magazinului ilustrat Lumea credinţei…
Doresc cititorilor magazinului ilustrat Lumea credinţei să fie adevăraţi oameni ai credinţei, urmând voia lui Dumnezeu exprimată în porunci, pentru că, aşa cum a afirmat Sfântul Ioan Evanghelistul, „Lumea trece şi pofta ei, dar cel ce face voia lui Dumnezeu rămâne în veac” (I Ioan 2,17).
Viaţa noas­tră de aici repre­zin­tă pentru noi anticamera veşni­ciei, căci în funcţie de fap­­te­le noastre trecătoare ne gătim locul în viaţa de veci. Dacă suntem aproape de Dumne­zeu în această viaţă, vom fie aproa-pe de El şi în veş­nicie, dar dacă pe pă­mânt suntem departe de Dum­ne­zeu şi de împlinirea poruncilor Sale, a-tunci vom fi departe de El şi în eter­nitate.