Sf. Ioan Maximovici, Arhiepiscopul făcător de minuni
Share

Ne place sau nu să recunoaştem, unul din motivele principale pentru care mulţi oameni nu vin la biserică este legat de păcatele preoţilor. Repetarea poruncii evanghelice de a nu-i judeca pe slujitorii altarelor nu are efect în faţa celor care privesc dispreţuitor tot ce este legat de Biserică, de instituţia pe care o consideră doar un cadru legal prin care se pot lua banii poporului credincios…
Ceea ce trebuie să facem, pentru a-i ajuta pe aceşti oameni să înţeleagă adevărul şi frumuseţea Bisericii, este să le punem înainte vieţi ale sfinţilor care au strălucit pe cerul Ortodoxiei şi care ne oferă modele de virtute…
Sfântul Ioan Maximovici este unul dintre cei mai mari sfinţi ai secolului XX. Mare nevoitor, mare rugător, apărător riguros al predaniilor Sfinţilor Părinţi, a lucrat pentru binele turmei lui Hristos în Asia, Europa şi America.
El s-a născut pe 4 iunie 1896 în gubernia Harkov, în sudul Rusiei, primind la botez numele Mihail. În copilărie trăia cu atâta râvnă viaţa creştină, încât era un model pentru cei din jur. Văzându-i virtuţile, guvernanta lui, care era catolică, a trecut la Ortodoxie..
În tinereţea sa, sfântul a avut o evlavie deosebită faţă de Arhiepiscopul Meletie Leontevici, ale cărui moaşte făcătoare de minuni se aflau la o mănăstire din zonă. Sfântul Ioan a încercat să urmeze nevoinţele acestui sfânt, renumit pentru rugăciunile sale îndelungate şi pentru faptul că se lipsea de somn – şi vreme de 40 de ani nu a dormit pe pat.
În anul 1926 a fost tuns în monahism de vlădica Antonie Hrapoviţki, şi în acelaşi an a fost hirotonit ieromonah. Între anii 1925-1927 Sfântul Ioan a fost profesor şi îndrumător la Seminarul din Bitolia. Dumnezeu îl rânduise să fie povăţuitor pentru tinerii care se pregăteau pentru calea preoţiei. Şi a fost un dascăl de aur, aşa cum fusese şi Sfântul Nectarie la Seminarul din Atena.
„Dacă vreţi să vedeţi un sfânt în viaţă, mergeţi la Bitola la părintele Ioan”, spunea Sfântul Nicolae Velimirovici, care era păstorul episcopiei Ohridei. De altfel, Sfântul Nicolae, care a fost numit „Hrisostomul Serbiei“, a şi fost de faţă – ca dele-gat al Bisericii Sârbe – la hirotonia întru episcop a Sfântului Ioan ca ierarh pentru comunitatea rusă din Shan-ghai.
În predica pe care a ţinut-o atunci când a fost hirotonit, în anul 1934, vlădica Ioan a spus: „Din primele zile în care am început să fiu conştient de mine, am dorit să slujesc adevărului şi dreptăţii. Părinţii au aprins în mine dorinţa de a apăra neclintit adevărul şi sufletul meu a fost fermecat de pilda celor care îşi dăduseră viaţa pentru el”. Şi viaţa sa a fost, într-adevăr, o mucenicie nesângeroasă, viaţă în care nevoinţa a fost o mu-cenicie continuă…
Una dintre cele mai importante acţiuni ale sale a fost obţinerea aprobării ca ruşii pe care îi păstorea în comunitatea din Shanghai să poată pleca în America. America, în care nu au văzut o patrie a desfrâului, ci un pământ în care puteau să îşi trăiască vieţile fără să fie îngenuncheaţi de fiara roşie a comunismului.
Până să plece însă, sfântul fusese conducă-torul comunităţii ruseşti din Shanghaiul ocupat de japonezi. Şi asta după ce ceilalţi doi conducători fuseseră ucişi de invada-tori.
Una din trăsăturile specifice Sfântului Ioan a fost marea sa sensibilitate faţă de cei aflaţi în suferinţă. El veghea cu multă răbdare nu numai la căpătâiul bolnavilor ortodocşi, ci şi la cel al celor de alte credinţe. Prin rugăciunile sale s-au tă-măduit în chip minunat şi unii dintre aceştia.
Pe cât de plin de dragoste era faţă de oameni, indiferent de confesiunea sau credinţa lor, pe atât de aspru era cu învăţăturile stră-ine Ortodoxiei. În Duminica Ortodoxiei, când se citeau anatemele pronunţate împotriva ereticilor, privirea sa devenea înfricoşătoare…
Pe vremea când era tânăr episcop în Shanghai, a combătut erezia sofiologică a părintelui Serghei Bulgakov, trăgând un semnal de alarmă care a dus la condamnarea sinodală a rătăcirilor acestui părinte, în anul 1936.
Modul în care se implica în problemele turmei sale se vede şi din întâmplarea următoare: în seara zilei de 19 noiembrie 1964, când în biserică se săvârşea prima Priveghere pentru Sfântul Ioan de Kronstadt, care tocmai fusese canonizat de Biserica Rusă din afara Rusiei, o parte din credincioşi plecaseră la petrecerea păgânească de Halloween. După slujbă, sfântul ierarh s-a dus la bal. În clipa în care a intrat în sală, muzica s-a oprit. Sfântul a făcut înconjurul întregii săli încet, cu cârja în mână, privindu-i mustrător pe creştinii care preferaseră dezmăţul păgânesc unei sfinte slujbe… A doua zi, în predică, a rostit cuvin-te dure prin care a osândit purtarea celor care „prăznuiseră” Halloween-ul. Aşa făcuse şi Sfântul Tihon de Zadonsk, atunci când intrase călare între „creştinii” care se dezmăţau la o sărbătoare păgână în postul Sfinţilor Apostoli…
Totuşi, Sfântul Ioan nu a rămas în sufletele păstoriţilor săi ca un ierarh aspru, ci ca un om plin de iubire. El se implica în diferitele probleme cu care s-a confruntat turma sa.
Sfântul Ioan a fost un „nebun pentru Hristos“ pentru care nu era nimic mai im-portant decât slujirea Domnului. Pentru că mergea desculţ pe stradă – lucru neobişnuit pentru un ierarh – a fost numit chiar din timpul vieţii „Sfântul Ioan cel Desculţ”.
O întâmplare reflectă foarte bine personalitatea unică a acestui ierarh. Aflându-se în Marsilia, s-a hotărât să slujească un parastas la locul în care fusese asasinat regele Alexandru al Serbiei. Nici unul dintre preoţii săi nu a vrut însă să slujească împreună cu el în mijlocul străzii.
Dar vlădica a luat o mătură, a curăţat o bucată de trotuar, a pus covoraşul cu vulturul arhieresc pe jos şi a început parastasul…
După ce turma din Shanghai a reuşit să plece în America, sfântul a fost numit întâi-stătătorul Arhiepiscopiei Vest Europene a Bisericii Ruse din afara Rusiei. (Biserica Ortodoxă din Olanda îl consideră întemeietorul ei.)
Ultimii ani din viaţă i-a petrecut în America, din anul 1962 fiind Arhiepiscop al Americii de Vest şi San Francisco.
Nu a căutat deloc măriri sau locuri înalte. În anul 1964, când s-au făcut alegeri pentru ocuparea scaunului mitropolitan al Bisericii Ruse din afara Rusiei, la al doilea tur de scrutin Sfântul Ioan a avut cu un vot mai mult decât contracandidatul său. Înţelegând riscul de a împărţi sinodul în două tabere, Sfântul Ioan şi-a retras candidatura, convin-gându-l pe celălalt ierarh să preia el tronul de mitropolit. Astfel de întâmplări nu sunt spectaculoase, dar în ele se vede cum lu-crează oamenii lui Dumnezeu, alegând sme-renia în locul măririi.
A trecut la Domnul pe 2 iulie 1966. Trupul său a fost depus în cripta din Catedrala ortodoxă din San Francisco (catedrală la a cărei construcţie se implicase cu toate puterile). În anul 1993 racla sfântului a fost deschisă şi sfintele sale moaşte au fost aflate întregi şi neputrezite. În anul 1994 sfântul a fost canonizat, primind numele de Sfântul Ioan Făcătorul de minuni.
Zeci de mărturii despre harismele sale au fost publicate în multe reviste şi ziare ortodoxe. Vindecările sale, înainte-vederea sa, virtuţile sale îl arată pe Sfântul Ioan Maximovici ca pe un vrednic urmaş al marilor sfinţi ierarhi ai Bisericii lui Hristos.