Sf. Ioan Maximovici, Arhiepiscopul ­făcător de minuni

Ne place sau nu să recunoaştem, unul din motivele principale pentru care mulţi oameni nu vin la biserică este legat de păcatele preoţilor. Repetarea poruncii evanghelice de a nu-i judeca pe slujitorii altarelor nu are efect în faţa celor care privesc dispreţuitor tot ce este legat de Biserică, de instituţia pe care o consideră doar un cadru legal prin care se pot lua banii poporului credincios…
Ceea ce trebuie să facem, pentru a-i ajuta pe aceşti oameni să înţeleagă adevărul şi frumuseţea Bisericii, este să le punem înainte vieţi ale sfinţilor care au strălucit pe cerul Ortodoxiei şi care ne oferă modele de virtute…

Sfântul Ioan Maximovici este unul dintre cei mai mari sfinţi ai secolului XX. Mare nevoitor, mare rugător, apă­ră­tor riguros al pre­da­niilor Sfin­ţi­lor Pă­rinţi, a lucrat pentru binele turmei lui Hris­tos în Asia, Eu­ropa şi America.
El s-a născut pe 4 iunie 1896 în gu­bernia Harkov, în su­dul Ru­siei, pri­mind la botez nu­mele Mi­hail. În co­pi­lărie trăia cu atâta râv­nă viaţa creş­ti­nă, încât era un mo­del pentru cei din jur. Văzân­du-i virtuţile, guver­nan­ta lui, care era ca­to­lică, a tre­cut la Or­todoxie..
În tinereţea sa, sfântul a avut o evlavie deosebită faţă de Arhi­episco­pul Meletie Leon­te­vici, ale cărui moaş­te făcătoare de mi­nuni se aflau la o mă­năstire din zonă. Sfântul Ioan a încercat să urmeze nevoinţele acestui sfânt, renumit pentru rugăciunile sale îndelun­ga­te şi pentru faptul că se lipsea de somn – şi vreme de 40 de ani nu a dormit pe pat.
În anul 1926 a fost tuns în mo­nahism de vlădica Antonie Hrapo­viţki, şi în acelaşi an a fost hirotonit iero­mo­nah. Între anii 1925-1927 Sfântul Ioan a fost pro­­fesor şi în­drumător la Se­mi­na­rul din Bi­­to­lia. Dum­ne­zeu îl rân­du­­ise să fie po­­­vă­ţuitor pen­­tru tine­rii care se pre­gă­teau pentru ca­­lea preoţi­ei. Şi a fost un das­căl de aur, aşa cum fuse­se şi Sfântul Nec­­tarie la Se­minarul din Atena.
„Dacă vreţi să ve­deţi un sfânt în via­ţă, mergeţi la Bi­to­la la părin­te­le Ioan”, spu­nea Sfântul Ni­co­lae Veli­mi­ro­vici, care era păs­torul epis­co­­piei O­hri­dei. De alt­fel, Sfân­tul Ni­colae, ca­re a fost numit „Hri­sostomul Serbiei“, a şi fost de faţă – ca dele-gat al Bisericii Sârbe – la hirotonia întru episcop a Sfântului Ioan ca ierarh pentru comunitatea rusă din Shan-ghai.
În predica pe care a ţinut-o atunci când a fost hirotonit, în anul 1934, vlădica Ioan a spus: „Din primele zile în care am început să fiu conştient de mine, am dorit să slujesc adevărului şi dreptăţii. Părinţii au aprins în mine dorinţa de a apăra neclintit adevărul şi sufletul meu a fost fermecat de pilda celor care îşi dăduseră viaţa pentru el”. Şi viaţa sa a fost, într-adevăr, o mucenicie nesân­geroasă, viaţă în care nevoinţa a fost o mu-cenicie continuă…
Una dintre cele mai importante acţiuni ale sale a fost obţinerea aprobării ca ruşii pe care îi păstorea în comunitatea din Shan­ghai să poată pleca în America. America, în ca­re nu au văzut o patrie a desfrâului, ci un pă­mânt în care puteau să îşi trăiască vieţile fără să fie îngenuncheaţi de fia­ra roşie a comunismului.
Până să plece însă, sfân­tul fu­se­se condu­că-torul co­mu­nităţii ru­seşti din Shan­­ghaiul ocu­pat de ja­po­nezi. Şi asta după ce cei­lalţi doi con­ducători fu­se­­seră ucişi de inva­da-tori.
Una din trăsăturile spe­cifice Sfântului Ioan a fost marea sa sensi­bi­li­tate faţă de cei aflaţi în suferinţă. El veghea cu multă răbdare nu nu­mai la căpătâiul bolna­vilor ortodocşi, ci şi la cel al celor de alte credinţe. Prin rugă­ciu­nile sale s-au tă-măduit în chip minunat şi unii dintre aceştia.
Pe cât de plin de dragoste era faţă de oa­meni, indiferent de confesiunea sau credinţa lor, pe atât de aspru era cu învăţăturile stră-ine Ortodoxiei. În Duminica Ortodoxiei, când se citeau anatemele pronunţate îm­potriva ereticilor, privirea sa devenea înfri­coşătoare…
Pe vremea când era tânăr epis­cop în Shanghai, a combătut erezia sofio­lo­gi­că a părintelui Serghei Bulgakov, trăgând un semnal de alarmă care a dus la con­dam­narea sinodală a ră­tă­cirilor a­ces­tui părinte, în anul 1936.
Modul în care se im­pli­ca în pro­ble­me­­le turmei sa­­le se vede şi din întâm­pla­rea următoare: în seara zilei de 19 noiembrie 1964, când în biserică se săvârşea prima Priveghere pentru Sfântul Ioan de Kronstadt, care tocmai fusese canonizat de Biserica Rusă din afara Rusiei, o parte din credincioşi plecaseră la petrece­rea păgânească de Halloween. După slujbă, sfântul ierarh s-a dus la bal. În clipa în care a intrat în sală, muzica s-a oprit. Sfântul a făcut înconjurul întregii săli încet, cu cârja în mână, pri­vin­du-i mus­tră­tor pe creşti­nii care pre­feraseră dezmă­ţul păgâ­nesc unei sfinte sluj­be… A doua zi, în pre­dică, a rostit cuvin-te dure prin care a osândit purtarea celor care „prăznuiseră” Halloween-ul. Aşa făcuse şi Sfântul Tihon de Zadonsk, atunci când in­trase călare între „creştinii” care se dezmă­ţau la o sărbătoare păgână în postul Sfinţilor Apostoli…
Totuşi, Sfântul Ioan nu a rămas în sufle­tele păstoriţilor săi ca un ierarh aspru, ci ca un om plin de iubire. El se implica în diferitele probleme cu care s-a confruntat turma sa.
Sfântul Ioan a fost un „nebun pentru Hris­tos“ pentru care nu era nimic mai im-portant decât slujirea Domnului. Pentru că mergea desculţ pe stradă – lucru neobişnuit pentru un ierarh – a fost numit chiar din timpul vieţii „Sfântul Ioan cel Desculţ”.
O întâmplare reflectă foarte bine perso­nalitatea unică a acestui ierarh. A­flân­­du-se în Mar­silia, s-a ho­tărât să slu­jească un parastas la locul în care fu­se­se asasi­nat re­gele Alexan­dru al Ser­bi­ei. Nici unul dintre preoţii săi nu a vrut însă să slujească împreună cu el în mijlocul străzii.
Dar vlădica a luat o mă­tură, a curăţat o bucată de trotuar, a pus covoraşul cu vultu­rul arhieresc pe jos şi a început parastasul…
După ce turma din Shanghai a reuşit să ple­ce în America, sfântul a fost numit întâi-stătătorul Arhiepiscopiei Vest Europene a Bisericii Ruse din afara Rusiei. (Biserica Orto­doxă din Olanda îl consideră întemeie­torul ei.)
Ultimii ani din viaţă i-a petrecut în Ame­ri­ca, din anul 1962 fiind Arhiepiscop al Americii de Vest şi San Francisco.
Nu a căutat deloc măriri sau locuri înalte. În anul 1964, când s-au făcut alegeri pentru ocuparea scaunului mitropolitan al Bisericii Ruse din afara Rusiei, la al doilea tur de scrutin Sfântul Ioan a avut cu un vot mai mult decât contracandidatul său. Înţe­legând riscul de a împărţi sinodul în două tabere, Sfântul Ioan şi-a retras candidatura, convin-gându-l pe celălalt ierarh să preia el tronul de mitropolit. Astfel de întâmplări nu sunt spectacu­loase, dar în ele se vede cum lu-crează oamenii lui Dumnezeu, alegând sme-renia în locul măririi.
A trecut la Domnul pe 2 iulie 1966. Trupul său a fost depus în cripta din Catedrala ortodoxă din San Francisco (catedrală la a cărei construcţie se implicase cu toate puterile). În anul 1993 racla sfântului a fost deschisă şi sfintele sale moaşte au fost aflate întregi şi neputrezite. În anul 1994 sfântul a fost canonizat, pri­mind nu­mele de Sfân­tul Ioan Făcăto­rul de minuni.
Zeci de mărturii despre harismele sa­le au fost publicate în multe reviste şi ziare ortodoxe. Vin­de­­cările sale, înain­te-vederea sa, virtu­ţile sale îl ara­tă pe Sfântul Ioan Ma­xi­mo­vici ca pe un vred­­nic ur­maş al ma­rilor sfinţi ierarhi ai Bise­ricii lui Hristos.