Odată cu apropierea de accederea în Uniunea Europeană creşte şi neliniş­tea homosexualilor români. Recenta paradă gay de la Bucureşti a pus în faţa societăţii româneşti cea mai „caldă“ revendicare a acestora: dreptul la căsătorie şi chiar o căsătorie de răsunet, oficiată, chi­pu­rile, în numele lui Dumnezeu. Fostul student în teologie, d-l Florin Buhucea­nu, a fost „cununat religios“ de către o „episcopeasă“ venită de undeva de prin America şi „unit în Domnul“ cu iubi-tul său occidental. Urmează, probabil, lan-sarea pe piaţa românească a revendicării dreptului familiilor homoparentale de a înfia copii, atunci când nu şi-i pot face singure, cum e cazul lesbienelor. Încetul cu încetul, societatea noastră, care până acum a tratat marginal tema relaţiilor homose-xuale, va fi obligată să spu-nă DA sau NU legiferării că-sătoriilor între persoa­ne de acelaşi sex. Cum UE ne aş-teaptă să ne ali­niem, vom fi siliţi să dăm un răspuns oficial unei teme spinoase, care contravine, în principiu, mo-ralei declarate a poporului român. De aceea, ar fi de preferat ca răspunsul să fie rezultatul consultării populaţiei, şi nu rezulta­tul unei decizii politice, unde presiuni străine de fondul problemei ar putea influenţa jude­că­ţile. Dictatura minorităţilor, existentă deja în lumea occidentală, ar putea deforma şi obiec­tivitatea deciziilor româneşti. Dar ce ar însemna o consultare a populaţiei, cine şi cum ar trebui să o facă şi ce rezultate ar putea da? Pu­tem, oare, bănui că românii, declarat majoritar ortodocşi şi tradiţionalişti, vor respinge cu certitudine legiferarea familiilor homoparentale? Sau vom avea surprize?
În principiu, consultarea populaţiei ar trebui să fie făcută în parteneriat de către instituţiile Statului şi de către Biserică, atâta vreme cât răspunsul ar presupune o solida componentă morală şi religioasă. Nu poţi ignora cre­din­ţa declarată a majorităţii populaţiei şi nici încrederea pe care aceasta o acordă Bisericii. Problema este, însă, aceea că Biserica nu pare a avea o atenţie specială îndreptată asupra ches­tiunii căsătoriilor homosexuale, câtă vre­me reacţia ei s-a rezumat la comunicate oficiale şi nu a cuprins nici o informare coeren­tă a credincioşilor cu privire la motivele pentru care se opune relaţiilor homosexuale de orice fel. În fapt, sunt mulţi acei credincioşi care nu ştiu mare lucru despre doctrina Bise­ri­cii în chestiuni legate de sexualitate în general, după cum sunt mulţi preoţii care gestio­nea­ză duhov­ni­ceşte problemele de se­xualita­te după opiniile personale şi mai puţin după vreo învăţătură oficială. Ca­noanele existente nu mai acoperă eficace nevoile societăţii actuale, interpretările diferă în funcţie de rigoa­rea tâlcuitorului, iar surpriza este aceea că în materie de abateri homosexuale, canoanele nu par a fi chiar atât de severe. De aceea, cred că una din urgenţele misionare ale Bisericii este aceea a revizuirii atitudinii faţă de chestiunile de sexualitate şi a formulării unor învăţături aduse la zi. Prin aceasta nu încerc să suge­rez nici radicalizarea, nici relaxarea învăţătu­ri­lor de bază, ci simpla lor aducere la zi, şi mai ales la cunoştinţa cre­dincioşilor. În acest fel, chestiunea homose­xuală, de exemplu, nu va mai fi abordată fie cu încrâncenare, fie cu tole­ran­ţă, ci va avea parte de măsura şi aşezarea unei învăţături oficiale filtrate prin înţelegerea teo-logilor, a părinţilor duhovniceşti şi a reali­tă­ţilor lumii de azi. Unii vor spune că această învăţătură oficială există deja, ceea ce e oarecum drept, însă ea nu a ajuns la credincioşi, sau, dacă a ajuns, atunci aceştia au aflat mai degrabă versiuni tâlcuite, demodate şi incomplete decât un set de argumente sistematizate, pe care să le poată utiliza în discuţiile cu un homosexual, de exemplu. Câtă vreme credincioşi declarat ortodocşi tind să simpatizeze cu discursurile cuceritoare ale unor homosexuali abili, Biserica ar trebui să se întrebe unde este fisura din conştiinţele sau cunoştinţele religioase ale acelor credincioşi.
Nu doresc ca cei care citesc aceste rânduri să creadă că m-aş afla împotriva cuiva sau de partea altcuiva, ci mai degrabă să observe că militez pentru ieşirea din letargie, din ambiguitate şi din detaşare a Bisericii, care trebuie să îşi informeze şi să îşi motiveze credincioşii atunci când le cere să nu fie de acord cu căsătoriile homosexuale. Nu este suficient să spui că nu poţi fi şi homosexual şi  bun creştin, chiar dacă acesta este adevărul, câtă vreme nu explici şi de ce, conform Bibliei şi Tradiţiei. Nu este suficient să te bazezi pe faptul că cre-dincioşii simt ca homosexualitatea, care este împotriva firii şi a naturii, trebuie refuzată. Stă în puterea, dar şi în datoria Bisericii, de a nu-i lăsa pe credincioşii ei să orbecăiască în pro-bleme importante, şi nici pe cei deviaţi să pre-tindă că se pot apropia de Dumnezeu de-a-ndoaselea. Eu afirm că nu există nici o cununie religioasă pe lumea asta care să faca o legătura homosexuală acceptată de către Dumnezeu. Eu ştiu pe ce mă bazez când afirm asta. Dumneavoastră ştiţi? Veţi întreba pe cineva? Pe cine? Sau poate nu vă pasă? De ce?