LOADING

Type to search

Inochentie şi inochentiştii

Inochentie şi inochentiştii

Share

Mişcarea ieromonahului Inochentie de la Balta, dintre anii 1909-1917, a a-vut la început un caracter de redeş­tep­tare religioasă şi naţională, dar o dată cu moartea neaşteptată a ie­romonahului Ino­chentie (la 31 decembrie 1917) a ­luat o turnură periculoasă, de tip ere­tic, ucenicii sus­ţi­nând apartenenţa păsto­rului lor la a treia persoană din Sfânta Treime – Dum­ne­zeu Duhul Sfânt!

Acele cârduri de sectanţi agresivi şi imorali au activat pe teritoriul Româ­niei Mari în perioada anilor 1920-1935. Numindu-se pe sine „inochentişti“, aceştia au reuşit să compromită şi persoana ieromonahului Inochentie, şi învăţătura ortodoxă a acestuia.
Un alt factor care a umbrit adevărul asu­pra ieromonahului Inochentie şi a mişcării formate în jurul lui a fost amestecul  bolşevi­ci­lor ateişti în „rezolvarea“ cazului de la Balta. Sursa de inspiraţie a tinerilor ateişti fusese romanul bolşevicului Les Gomin, Golgota, scris în aşa fel ca după lecturare să le fie clar tuturor, de la conducătorii de partid până la elevii claselor primare, că ieromonahul Inochentie de la Balta a fost un şarlatan şi un escroc îmbrăcat în rasă, care, folosind religia ortodoxă, a dus de nas poporul muncitor, luându-i averile şi banii. Prin faptele sale dăunătoare, îndreptate împotriva muncitorilor şi ţăranilor, acest Ino­chen­tie a mers împotriva învăţăturii progresiste a marelui Lenin, deci împotriva puterii sovietice…
Mişcarea de la Balta a avut, într-adevăr, un mare succes prin­tre ţăranii din Basarabia, Podolia, Cherson etc. (români basara­beni, români din celelate provin­cii ale ţării, ucrainieni, ruşi). Du-pă cum preciza în acele vremuri Zamfir C. Arbore, s-a ridicat un călugăr oarecare, cu numele Ino-chentie, ieromonah al mănăstirii din Balta, care a îndrăznit să stri-ge că nu ţarul este capul Bise-ricii, ci Hristos. De ase­menea, acest ieromonah, întemeindu-se pe cuvinte-le Sfântului Apostol Pavel, afirma că Sfânta Evanghelie şi Liturghia trebuie să se citească poporului în limba sa.
Această mişcare a săpat până la temelie Biserica oficială din Basarabia. Succesul ei în rândul păturilor largi ale populaţiei basa-rabene, îndeosebi printre ţărani, poate fi pus, fără îndoială, şi pe seama incapacităţii îndrumătorilor duhovniceşti ruşi de a vorbi păstoriţilor în limba lor maternă (româna), pe când ieromonahul Inochen­tie de la Balta învăţa poporul într-o limbă frumoasă şi pe înţelesul tuturor.
În sensul acesta ar trebui luată şi o su­ges­tie a lui Gala Galaction: „Poate că într-o zi mişcarea inochentistă, cu începătorul ei, călugărul Inochentie, şi cu toţi martirii acestei mişcări, vor fi trecuţi cu mai multă în­ţe­legere şi cu mai multă duioşie pe tabloul de onoare al răsculaţilor şi luptătorilor pentru păstrarea şi sporirea comorilor sufletului românesc“ (Gala Galaction, Zile basarabene, Ed. Ştiinţa, Chişinău, 1993, p. 144).
Din punct de vedere teologic, inochentis­mul pare a fi o manifestare tardivă de maniheism; una dintre tezele fundamentale ale acestei doctrine, întemeiate în îndepărtatul secol al III-lea de ereticul Mani, este pro­fe­tismul continuu. Din când în când, Dumne­zeu trimite profeţi, care se identifică cu Du­hul Sfânt (în cazul ieromonahului Inochentie – acesta a fost identificat de mulţime).
În perioada dintre 07.01.2006-09.01.2006 am reuşit să fac o deplasare la Balta, în vede­rea efectuării unui studiu de caz. Şi doar după întoarcerea de la Balta am ajuns la concluzia că, fără să-mi dau seama, mi-am luat spre cercetare două subiecte: Viaţa şi activitatea ieromonahului Inochentie de la Balta şi Cu-rentul sectar inochentist.
Pentru prima oară despre viaţa şi faptele părintelui ieromonah Inochentie (Ion Levi­zor, născut la 24 februarie 1875 în Cosăuţii Sorocii) s-a scris la scurt timp după moartea acestuia (31 decembrie 1917); la Odesa se tipăreşte o cărticică de 24 de pagini, în care sunt relatate pe scurt viaţa şi faptele părintelui Inochentie. Se pare că lucrarea a fost editată clandestin, pentru că nu se indică editura şi autorul lucrării. Este scrisă strict după canoanele hagiografice. Ieromonahul Inochentie a avut de suferit din partea autorităţilor ţariste, iar mai târziu şi din partea bolşevicilor atei, numai din motivul că la mânăstirea de la Balta se aduna mul-ţime de lume şi îi asculta învăţătura. În lucrare se men­ţionează şi faptul că cei posedaţi, cât şi cei bolnavi psihic, interpretau greşit învăţătura părintelui Inochentie; se mai spune că „pă-rintele Inochentie se lupta cu aceştia, zicându-le să tacă“. Vremurile vitrege au făcut ca această lucrare să nu mai ajungă la cititori. În schimb, au fost mediatizate intens imo-ralităţile post-inochentiştilor tatunişti (persoane bolnave psihic), autointitulaţi „ino-chentişti“, în ale căror „slăviri“ deseori era auzită fraza: „Inochentie, Duhule Sfinte, mi-luieşte-ne pe noi!“.
Biserica Ortodoxă Română, preocupată pe atunci mai mult de chestiunea înlocuirii stilului vechi cu stilul nou în Basarabia, nu s-a implicat serios în cer-cetarea cazului. Doar în urma unor cercetări comandate ulterior şi efectuate de misionari din cadrul Patriarhiei Române, s-a ajuns pe bună dreptate la concluzia că inochentiştii nu sunt altceva decât nişte sectari periculoşi. Nu s-a luat aproape deloc în cercetare persoana ieromonahului Ino­chentie, român basarabean, care din start a fost catalogat el însuşi ca eretic şi întemeietor de sectă.
Biserica Ortodoxă Rusă, după declaraţia sa de loialitate faţă de autorităţile comuniste, din 1927, şi-a reve­nit abia în timpul dezgheţului hrus­ciovist (anii ‘60). Iar până la căderea comunismului, nu a dorit să-şi complice situaţia cu această întrebare, fiind în toate supusă ministrului Cultelor din U.R.S.S. După căderea comunismului, în Biserica Ortodoxă cârmuită de Patriarhul Alexei a fost ridicată întrebarea canonizării (de fapt, a reabilitarii) părintelui Teodosie Leviţki de la Balta. Sinodul de la Moscova era conştient că în momentul în care misti­cul Teodosie Leviţki va fi canonizat, iar racla cu moaştele acestuia va fi scoasă din subsolul bisericii din Balta şi expusă pentru închinare, la Balta iarăşi vor începe pelerinajele, iar dintre pelerini nu vor lipsi ino-chentişti de toate ramificaţiile (inochentişti conservatori – cei ce-l cinstesc pe ieromona­hul Inochentie ca pe un sfânt şi mucenic; ino­chentişti sectari – cei ce-l consideră pe aces­ta… Duhul Sfânt; inochentiştii post-inochentişti tatunişti, „arhanghelişti“, imorali şi agresivi – persoane posedate, adeseori bolnave psihic, care prin faptele lor dezgus­tătoare l-au compromis postum pe părintele Inochentie de la Balta).
Racla cu moaştele părintelui Teodosie Le­viţki se află până în momentul de faţă în subsolul bisericii din cimitirul de la Balta. Canonizarea părintelui Teodosie Leviţki va ri­dica o nouă întrebare – eventuala canoniza­re a ieromonahului Inochentie, următor fidel şi cinstitor al acestuia. Iar eventuala ca­no­nizare a părintelui ieromo­nah Inochentie va ridica la rândul său alte câteva zeci de întrebări importante pentru întreaga Ortodoxie, dar mai ales pentru românii or-todocşi de pretutindeni.
Pe lângă adevărurile Evan­gheliei lui Hristos, părintele Inochentie predica despre „reaua credinţă a povăţuitorilor Bisericii pravoslavnice“, despre nedreptatea socială care tulbura întreaga Rusie, despre falsa înţelepciune lu­meas­că, despre diferite pro­bleme care îi dureau pe ţă­rani etc. În vorba ieromona­hu­lui Inochentie mulţimile simţeau pulsul puternic al adevărului, al dreptăţii, al echităţii sociale. Basarabenii îl mai iubeau şi pentru faptul că Inochentie le predica în româneşte cre-dinţa lor ortodoxă. Acesta era un motiv de bucurie pentru basarabenii români, până peste cap sătui de predicile clericilor rostite în slavoneşte, din care evident că nu pricepeau nici o iotă.
Ce i-a făcut totuşi pe următorii lui Ino­chentie să-şi dumnezeiască păstorul? Cum s-au formulat mărturisirile concrete despre apartenenţa ieromonahului Inochentie la… Sfânta Treime? În urma cercetărilor întreprinse, am ajuns la următorul răspuns: Din punct de vedere teologic, inochentiştii (de toate  ramificaţiile, în afară de cei conserva­tori) sunt indiscutabil sectari, deviaţi de la Ortodoxie. Dacă însă vom considera doar persoana ieromonahului Inochentie, această problemă cred că rămâne deschisă pentru dezbateri teologice, în urma cărora Biserica Ortodoxă ar trebui să ajungă la un consens în ce priveşte reabilitarea sau anate­mi­zarea definitivă a acestuia.