LOADING

Type to search

Biserica Sf. Ilie Gorgani: exemplu de precizie liturgică

Biserica Sf. Ilie Gorgani: exemplu de precizie liturgică

Share

Dacă veţi citi materialul următor, cel dedi­cat lui Dragoş Pâslaru, veţi înţelege imediat de ce l-am aşezat în proximitatea acestui text despre parohia bucureşteană „Sf. Ilie Gor­gani“. Pentru că aici, la această biserică, artistul care acum este părintele Valerian de la Frăsinei a participat la toate slujbele; mai mult, a cântat şi în cor. Aceasta a fost ultima lui parohie, iar de ceva vreme (vreo 8 ani) a devenit şi a mea, cel care semnează aceste rânduri. El, Dragoş Pâslaru, m-a purtat până aici, de unde n-am mai plecat. El, însă, a avut puterea să „urce“ spre altceva…

 

Multă lume ştie şi… nu ştie unde este „Sf. Ilie Gorgani“. Acest aparent para­dox al localizării vine din faptul că deşi este situată ultracentral (vis-à-vis de parcul Cişmigiu, într-o latură a Primăriei Capitalei, în spatele Ministerului Justiţiei şi al Arhivelor Statului), biserica este retrasă faţă de marile artere, aşa cum îi şade bine unei respectabile doamne. Mai mult, este ridicată pe un gorgan, adică pe o mini-coli­nă, fapt care îi asigură un statut de „observator“ al împrejurimilor. Turnul-clopotniţă, acum înveşmântat în cupru roşietic, se iţeşte dintre pădurea de blocuri şi instituţii. Cu toate astea, nimic nu cotropeşte fiinţa au­tentică a acestui aşezământ, nimic nu-i bruiază sau denaturează mesajul arhitecto­nic. O navă centrală – ca vechile basilici bi­zantine – un corp masiv, care-ţi dă încredere că poate tăia talazurile veacurilor, dar şi ale ispitelor lumii acesteia. Prora puternică şi corpul masiv al acestei biserici, eşuate pe tăpşanul bucureştean, dau realmente sentimentul de arcă a salvării, rămasă acolo după cine ştie ce potop. Şi oricum, faptul că închi­nătorii trebuie să urce cele câteva zeci de trepte de marmură albă dă bisericii un far­mec aparte. Asta cu atât mai mult într-un oraş cuminţit ca relief, plat prin excelenţă, în care unduirile peisajului sunt date doar de pâlcurile de blocuri ceauşiste, în plăcuta culoare gri-souris (gri şobolan)…
Dar mai iese în evidenţă prin ceva acest sfânt locaş: prin iconostasul unicat (recent restaurat, ca şi baldachinul de deasupra Sfintei Mese), care cuprinde nu mai puţin de 94 de icoane! Este, trebuie să admiteţi, un record absolut pentru bisericile capitalei.

Neguţători cojocari, principi, legionari
Povestea acestei biserici urcă în timp, mai exact în data de 6 august 1639 (interesantă plasare în timp: exact de praznicul „Schim­bă­rii la Faţă“ este men­ţionat locaşul aşezat pe o înălţime, pe un mini-Tabor dâmboviţean…), când este amintită printr-un act de cancelarie din timpul marelui Matei Ba­sarab. În mod straniu, numele nu pare să aibă legătură cu gorganul pe care este si­tuată, ci mai degrabă cu Gorgan Spă­tarul, cum­natul domnito­rului. Aceste constatări apar­ţin lui Nicolae Iorga care, în Istoria Bu­cu­reştilor, menţiona că „între bisericile vechi, se mai înşiră, pe lângă cele arătate mai sus, aceea […] a Gorganului, pe care n’o cred numită după biata modîlcă de pă­mânt pe care e clădită, ci de acel Gorgan Spă­tarul, cumnatul lui Matei-Vodă, care-l ajută credincios în răscoala şi izbânda lui – cercetări tehnice ar lămuri data întemeierii acestui locaş, care nu se pomeneşte nainte de aceste prime decenii ale secolului al XVII-lea“.
Oricare ar fi originea ineditului său nu­me, biserica iniţială s-a surpat (dacă era de piatră) sau s-a dărăpănat (dacă era de lemn), iar cea care apare în înfăţişarea de astăzi datează exact din 1819. Iată ce scrie pe pisanie:
Acest sfântu şi dumnezeiescu lăcaşu, unde să cinsteşte şi să prăznuieşte hramul sfântului marelui proorocu Ilie Tesviteanu, în movila Gorganului, din temelie s-au ziditu al doilea rându în zilile Măriei Sale Dom­nului Ioanu Gheorghie Caragea Vv. care au făcutu şi oarece ajutor începător şi sârguitor aflându-să dumnealui Bivv. Paharnicu Manolache Hrisosholeo, soţia dumnealui Elena, dmnealui Bivv. Clucer Radu Voi­nescu, dumnealui Bivv. Paharnicu Ştefanu Voinescu şi epitropu ostenitor Bivelu Clucer Gheorghe Artino dimpreună ajutorându-şi breasla neguţătorilor cojocari, iar prin îndemnul acestor obraze, mulţi pravoslavnici creştini au ajutorat, până s-au să­vârşit cu vreria lui Dum­nezeu, începându-se sfin­tele slujbe. După care aşezându-se epi­tropu Chir Spiru, după a sa râvnă şi cu ajutoriului celor de mai susu po­meniţi, s-au poleitu şi cele din lăuntru precum să văd, în zilele Măriei Sale prea înălţatului Dom­nu Alexandru Nico­lae Şuţul Voevod. Şi spre pomenirea veşnică s-au scrisu această pisanie la anul de la întruparea Mântuitorului nostru IC. HC. 1819, Noem­vrie.
Până la acest moment, însă, trebuie să amintim că generozitatea şi purtarea de grijă a domnitorului Constantin Brâncoveanu, sfânt martir al credinţei şi al neamului său (vom vedea cum se leagă de biserica noatră, în curgerea istoriei, aceste două dimensiuni), s-a revărsat şi asupra aşezământului. Astfel, un clopot i-a fost dăruit de către domnitor. Cât despre celălalt, ştim că se află şi acum în turlă şi poartă următoarea inscrip­ţie: „Acest clopot este a mănăstirii Moldoviţii şi s-au făcut cu toată silinţa Arhimandritului şi igumen a aceştii mănăstiri Kyr Benedict, 1777, aprilie 9“.
Cert este că breasla neguţătorilor cojocari este cea care a depus efortul edilitar şi filantropic cel mai consistent. Ei, cojocarii, sunt pomeniţi la ieşirea cu Sfintele Daruri şi sunt trecuţi în rândul ctitorilor. Dar bise­rica lor a suferit, în timp, mai multe daune, dar şi acte de restaurare. Astfel, s-au făcut reparaţii în 1862, 1880, 1901 etc. Ultima ma­­re lucrare a fost în 1977, sub bagheta arhitectului Constantin Joja.
Turla are o poveste interesantă, pe care am aflat-o din pagina de internet a aşe­zământului (www.gorgani.ro):
Construirea turlei mari aparţine membrilor Mişcării Legionare, care, încă din a­nul 1927 participau regulat la slujbele religioase de aici. Motivul pentru care ei s-au ataşat de Biserica Sf. Ilie Gorgani se explică prin faptul că în ime­diata apro­piere, pe str. Guten­berg, nr. 3, se afla, în casa Ge­ne­ralului Zizi Can­ta­cu­zi­no, Sediul Cen­tral al Miş­cării. De ase­me­nea, se ştie că membrii Mişcării au contribuit substanţial şi la construirea scărilor de marmură, care urcă din str. Silfidelor până la biserică, aşa cum reiese din afirmaţiile arhitectului Nicolae Goga (1912–1995), precum şi din cele ale unor contemporani ai evenimentelor, care au reuşit să scape de prigoana comunistă de după 1945. Pentru construirea scărilor şi-a acordat sprijinul şi primarul de atunci al Bucureştilor, Alexandru Donecu, şi secretarul său, N. Catino. Pe­ri­oada interbelică, plină de frământări politice, şi-a pus amprenta şi asupra Bisericii Sfântul Ilie Gorgani, care, datorită faptului că a fost locul de rugăciune al membrilor Mişcării Legionare, a fost denumită „biserica legionarilor“ sau „biserica legionară“. În ziua de 13 februarie 1937, aici s-a săvârşit slujba înmormântării pentru Ionel Moţa şi Vasile Marin („doi băieţi viteji“ – cum i-a numit Ni­colae Iorga), mar­­tiri legio­nari care au căzut în Spa­nia, la Maja­dahonda, în lupta împotriva comunismului, alături de trupele generalului Fran­co. La prohod, soborul impresionant de episcopi şi preoţi slujitori l-a avut în frunte pe vrednicul de pomenire Nicolae Bălan, Mitro­politul Ardealului.
Nici o evocare nu ar fi completă fără meda­lio­nul care să conţină numele preoţilor care au slujit aici, şi pe care parohul de astăzi, părintele profesor dr. Vasile Gordon, îi evocă cu e­mo­­­­ţie în glas: Gri­go­rie, Radu, Chiriac, Mi­hail, Avram, Stan, Dra­go­mir, Ioan, Ioan, Ata­nasie, Andrei, Teodor, Constantin, Valerian şi Alexie. Pe cel din urmă, pe venerabilul pă­rinte Alexie Olescu, l-am cunoscut şi eu, iar doam­­na preoteasă vine mereu la slujbele unde, odinioară, slujea acest minunat părinte, care era tot numai o inimă bătândă.
Astăzi, lucrurile sunt aproape perfecte la Sfântul Ilie Gorgani. Doi preoţi, care se înţeleg excelent – pr. Vasile Gordon şi pr. prof. dr. Emanoil Băbuş –, două preotese care şi ele se înţeleg de minune – dna Irina Gordon (nimeni alta decât una dintre fiicele regretatului preot Constantin Voicescu, slujitorul de la Biserica Sapienţei, cel care a suferit prigoana comunistă şi a sfârşit nă­prasnic sub roţile unei maşini) şi d-na Car­men Băbuş, provenind  dintr-o sănătoasă familie creştină din Galaţi. Copii au şi unii, şi alţii, care mai mari, care mai mici, dar părintele Vasile s-a „învrednicit“ să fie şi bunic, la numai 52 de ani. Fata sfinţei sale, Laura, are un băieţel cu soţul său, diaconul Silviu Tudose, cel care a dirijat ani de zile corul bisericii. Părintele diacon slujeşte împreună cu cei doi preoţi de peste un an la altar, şi enoriaşii îl îndrăgesc tare mult. Aşadar, o poveste de familie completă (du­hovnicească, mai ales), cu happy-end. Cel puţin până acum, pentru noi, credincioşii, care resimţim din plin armonia de la altar, iar ordinea axiologică a slujitorilor şi precizia liturgică instituită ne fac să rămânem alături de această echipă harică, în orice condiţii.
De curând, biserica noastră este în şan­tier. Pictura pridvorului, lucrări la exteriorul monumentului, schimbarea învelitorii şi mul­te alte îmbunătăţiri solicită pe undeva binomul acesta al dragostei euharistice pre­oţi/credincioşi. Dar dragostea tocmai aşa se arată, când oamenii vor şi pot să realizeze ceva împreună. Din a­cest motiv, en­tuziasmul enoriaşilor este mare, al preoţilor – debordant. Ce mai, suntem cu toţii ca în prima zi!…