Cămârzani, o ctitorie boierească şi monahicească

În inima Bucovinei, nu departe de Boroaia (unde odihneşte, în propria-i ctitorie, Părintele Ilarion Argatu), stă de veghe, ca un ochi de cer deschis între coli­nele înverzite, Mănăsti­rea Cămârzani, ctitoria Morţuneştilor, redimensionată şi primenită de râvna şi vrednicia ortodoxă a zilelor noastre (care, cel puţin în Moldova de Nord, nu ruşinează tradiţia, ci o continuă creator, răscumpărând vremurile în numele Celui fără de vreme)…

Satul Cămârzani, în care se găseşte mânăstirea cu acelaşi nume, este situat în comuna Vadu Moldovei (fostă Ciumuleşti), jud. Suceava, la aprox. 15 km sud de  Fălticeni. La Cămârzani se poate ajunge fie prin Ciumuleşti, aprox. 3 km din şoseaua europeană E85, fie prin Dumbrăviţa, din punctul numit „La Fântână“, distanţa faţă de E85 fiind aceeaşi.

Neamul Morţuneştilor
Vechi de aproape un secol şi jumătate, lăcaşul sfânt de la Că­mârzani, până să a­jun­­gă mănăstire de maici, a fost, rând pe rând, biserică de curte bo­ie­rească (1863-?), bi­se­rică parohială (?-1947) şi schit de călugări (1948-1992).
Înaintea bisericii boiereşti cu hramul Sf. Mare Mucenic Gheorghe, construită cam între 1856 şi 1863, e atestată, în acelaşi loc, pe la 1850, o „biserică deservită de un preot şi doi dascăli“, probabil nu foarte veche şi înjghebată din lemn. Fie că aceasta a ars, fie că era de tot neîncăpătoare, fapt este că stăpânul de pe atunci al locului, Emanoil (Mano­la­chi) Morţun (numele apa­re adeseori grafiat şi Mor­tzun), boier cu rang de „şe­trar“, avocat şi stâlp al Partidului Liberal din zo­nă, a hotărât să ridice bi­se­rică nouă, care din do­cu­mente se vede a fi costat 1300 de galbeni, din care cu 240 a contribuit şi Iordachi Morţun serdarul (unchiul lui Emano­il). Aşezată în partea de ră­sărit a vechii curţi (as­tăzi risipite), biserica nu era prea mare, căci se avea în vedere folosinţa ei numai de către familia boierească şi slujitorii cei mai apropiaţi.
Cine erau Morţuneştii (azi pe nedrept intraţi într-un con de uitare)? De străveche origine răze­şească, familia este atestată încă din sec. 17 şi pare a-şi fi avut leagănul în Bucovina. Un „Lupul Morţun şetrarul“ se căsătorea pe la 1766 cu Măriuţa, fiica medelnicerului Lână, care aducea ca zestre moşia Cămârzanilor (sat atestat prima oară la ­a­nul 1600 şi denumit, poate, după unul dintre proprietarii lui mai vechi, căci prin secolul 18 mai exista încă un „pod al lui Că­mârzan“). Din Vasi­le Morţun, fiul Lupului şi al Măriucăi, s-a născut, chiar la Cămâr­zani (unde a­vea să şi moară în 1898), în ziua de 10 mai 1821, viitorul ctitor al bisericii. Acesta din urmă a rămas re­numit, între altele, ca strălucit elev al abia înfiinţatei Academii Mihăilene din Iaşi, iar la examenul de absolvire, la care venise să asiste şi Mihail Sturdza, tânărul Emanoil a stârnit în aşa măsură admiraţia lui vodă încât a primit de la el, în chip de premiu, ceasul de aur pe care-l purta la brâu! Zoiţa Morţun (care are în biserică o placă comemorativă de marmură) avea de ce fi mândră de fiul ei…
Morţuneştii erau deose­bit de credincioşi şi Ioan Nădejde îşi aminteşte că din partea lor „preoţii adesea îşi atrăgeau observaţii când greşeau tipicul“. Un Pavel Morţun, ajuns ofiţer în armata ţaristă şi luat în 1812 prizonier de francezi, se în­toar­ce în 1815 şi se călu­gă­reşte la Mănăstirea Neam­ţu­lui, unde a fost poreclit „Mor­ţun Franţu­zul“. Calea mănăstirii o apucase, spre bătrâneţe, şi Măriuţa şetră­rea­sa, văduva Lupului, care a murit schimonahie la Agapia, cu numele călugă­resc de Sofia (probabil către 1840).

Povestea unei ctitorii
Ridicată din cărămidă, pe fundament de piatră, biserica terminată la 1863, cu un stil mai puţin obişnuit, are clopotniţa încorporată, deasupra pronaosului. La început avea 3 clopote, iar pe cel mijlociu, care între timp a ajuns în altă parte, era înscris anul 1803 (de unde supoziţia că ar fi provenit de la vechea bisericuţă de lemn, ridicată pro­ba­bil la acea dată). Biserica are, între alte odoare de preţ, o icoană făcătoare de minuni a Sf. M. Mc. Gheor­ghe, donată în 1863 chiar de către citor. De un interes aparte este iconostasul, cu icoanele pictate la 1862 de meşterul Anastasie Străfîsky, în stilul neoclasic al vremii (ilustrat şi de un Tătărăscu sau un Grigorescu). Catape­teas­ma mai are şi sculp­turi poleite, cu motive vegetale.
Morţuneştii au dă­ru­it noii biserici şi 12 hec­tare de pământ (la care recent s-au adăugat şi cele două hectare de teren arabil donate de dr. Vasile Lupu din Vadu Moldovei).
Nu se cunoaşte exact data, dar spre sfâr­şitul secolului 19 (1894-95) biserica privată devenise deja biserică parohială. În anii celui de-al doilea război mondial, biserica şi cimitirul alăturat au ajuns în paragi­nă. Iniţiativa de a o repara după puteri şi a o transforma în schit i-a aparţinut preotului Gheorghe Bal­tag, ca să pună „stavilă propagandei stiliş­ti­lor“ din zonă, dar şi pentru că pa­ro­hia nu mai dipunea de fondurile necesare întreţine­rii ei. Mi­tropolia a aprobat şi a pus noul schit sub tutela Mă­năstirii Neamţului. În mai 1948 a fost rânduit ca egumen ieromonahul Iosif Gabor. În 1950, noul egumen, ieromonahul Ieremia Natan, primea înştiinţare oficială că biserica fusese scoasă de sub tutela Neamţului şi făcută filială a parohiei Ciumuleşti (ră­mînînd însă deservită de un monah, cu rol mai mult de paz­nic al locului), cum a şi apucat-o prăbu­şirea comunismului.
În primăvara lui 1989, schitul a trecut sub ascultarea Mănăstirii Horaiţa, care l-a trimis ca egumen pe ieromonahul Eleodor Humă. Acesta s-a întors la Horaiţa după evenimentele din decembrie 1989, iar în locul său, pus pe fapte mari, a venit protosinghelul Vichentie Bobeică de la Sihăstria Voronei (ce mai fusese „paznic“ al aşeză­mântului pe la începutul anilor ‘80), cu care, în noile condiţii – şi cu sprijinul neprecupeţit al P. S. Gherasim Putneanul, vicar al Arhiepiscopiei Sucevei şi Rădăuţilor, originar chiar din zonă (răposat în 2004, se odihneşte chiar în ci­mitirul mănăstirii, lângă ctitorii cei vechi) –, înce­pe o adevărată renaş­tere a aşe­ză­mân­tului. În 1992, după sfin­ţirea no­ului paraclis închinat Sf. Mina (ctitorie protos. Vi­chen­tie Bo­beică, schi­tul de­vi­ne mănăstire de maici. S-au adus vieţuitoa­re de la Mănăs­ti­rea Te­o­doreni din Bur­dujeni, în frun­te cu monahia Teodora Marinescu, devenită prima stareţă a mănăstirii celei noi. Din 12 mona­hii, câte au fost la început, astăzi obştea a crescut la circa o sută de vie­ţui­toa­re, iar din mai 1999 stă­reţia a fost prelua­tă de monahia Maria Deac, care şi-a împlinit cu priso­sinţă datoria.

Cămârzanii la ­timpul prezent
Ceea ce impresio­nea­ză astăzi la Cămârzani este desăvârşita în­gemă­na­re a duhov­nici­tă­ţii cu gos­po­dă­ria şi cultura. Fa­ţa locului s-a schim­bat cu totul în ultimii ani. O nouă biserică, mult mai mare, în stilul tra­diţional mol­dove­nesc, având hramul Naş­terii Mai­cii Dom­­­nului, stră­ju­ieşte de puţi­nă vre­me ansamblul. Ico­nostasul ei, cu totul deose­bit, a fost realizat în între­gi­me de măi­cuţele din ob­şte, în atelierele de scupltură şi de pictură. Pe lîngă acestea, mănăstirea mai are şi ateliere de croitorie şi tricotaje, de unde ies minunate veşminte preoţeşti. Pe de altă parte, recuperându-şi pământurile de odinioară (confiscate în vremea comunismului), măicuţele se îndeletnicesc şi cu agricultura şi creşterea animalelor. Mănăstirea are cal, vaci, porci şi puzderie de păsări. Măicuţele robotesc într-o ordine desăvârşită şi cu o vrednicie exemplară, ceea ce asigură nu numai funcţio­nalitatea şi prosperitatea obştii, dar oferă un adevărat model organizatoric de comunitate monahală ortodoxă.
În incinta cândva împrejmuită cu gard de lemn, iar acum încinsă cu trainice ziduri de piatră, în buna tradiţie moldovenească, nu este în lipsă nici dimensiunea culturală (adeseori deficitară, din păcate, în alte mănăstiri de pe la noi, şi mai ales în cele mai recente). Dacă biblioteca este încă în curs de rânduială, muzeul care funcţionează aici este perfect pus la punct, după toate normele muzeografi­ce, încununându-se astel, în cadrul cel mai potrivit, strădaniile de o viaţă ale d-nei prof. Virginia Bâr­lădeanu: există aici colecţie ar­he­ologică, vestigii din vremea celor două răz­boaie mondiale, piese et­nografice casnice sau meşteşugăreşti, tablouri de epocă, pie­tre funerare, crucifixe de tezaur şi, desigur, minunate icoane mai vechi sau mai noi, pe lemn sau sticlă. Dar partea cea mai de preţ o reprezintă, fără îndoială, remarcabila co­lec­ţie de cărţi religioase de patrimoniu (une­le datând chiar din secolului 17), cele mai mul­te scrise în limba română cu caractere chirilice, a căror listă minuţioasă se găseşte în excelenta monografie a Că­mârzanilor (pp. 84-89) realizată de d-l Vasile-Eugen Miron şi apărută în 2004 sub egida Arhiepiscopiei Sucevei şi Rădăuţilor (sursă nepreţuită, din care am împrumutat şi aici o parte din istorice informaţiile pe care vi le ofe­rim).
Folosind cuvintele autorului, încrise pe coperta finală a acestei monografii, e poate potri­vit să se încheie şi scurta prezentare de faţă: „Monumentalul ansamblu de la Cămâr­zani grăieşte. Grăieşte mai întâi despre cre­dinţa în Dumnezeu care i-a călăuzit pe cei de dina­intea noastră şi i-a determinat să-şi con­cre­tizeze această cre­dinţă în aşeză­mân­tul înfăţişat aici. În al ­do­i­­lea rând, grăieşte de­spre o adevărată cultură şi spiritualitate ortodoxă şi ro­mâ­­neas­­că pe care ca­­re au transmis-o până la noi, din ge­ne­raţie în generaţie…“