Cămârzani, o ctitorie boierească şi monahicească
Share

În inima Bucovinei, nu departe de Boroaia (unde odihneşte, în propria-i ctitorie, Părintele Ilarion Argatu), stă de veghe, ca un ochi de cer deschis între colinele înverzite, Mănăstirea Cămârzani, ctitoria Morţuneştilor, redimensionată şi primenită de râvna şi vrednicia ortodoxă a zilelor noastre (care, cel puţin în Moldova de Nord, nu ruşinează tradiţia, ci o continuă creator, răscumpărând vremurile în numele Celui fără de vreme)…
Satul Cămârzani, în care se găseşte mânăstirea cu acelaşi nume, este situat în comuna Vadu Moldovei (fostă Ciumuleşti), jud. Suceava, la aprox. 15 km sud de Fălticeni. La Cămârzani se poate ajunge fie prin Ciumuleşti, aprox. 3 km din şoseaua europeană E85, fie prin Dumbrăviţa, din punctul numit „La Fântână“, distanţa faţă de E85 fiind aceeaşi.
Neamul Morţuneştilor
Vechi de aproape un secol şi jumătate, lăcaşul sfânt de la Cămârzani, până să ajungă mănăstire de maici, a fost, rând pe rând, biserică de curte boierească (1863-?), biserică parohială (?-1947) şi schit de călugări (1948-1992).
Înaintea bisericii boiereşti cu hramul Sf. Mare Mucenic Gheorghe, construită cam între 1856 şi 1863, e atestată, în acelaşi loc, pe la 1850, o „biserică deservită de un preot şi doi dascăli“, probabil nu foarte veche şi înjghebată din lemn. Fie că aceasta a ars, fie că era de tot neîncăpătoare, fapt este că stăpânul de pe atunci al locului, Emanoil (Manolachi) Morţun (numele apare adeseori grafiat şi Mortzun), boier cu rang de „şetrar“, avocat şi stâlp al Partidului Liberal din zonă, a hotărât să ridice biserică nouă, care din documente se vede a fi costat 1300 de galbeni, din care cu 240 a contribuit şi Iordachi Morţun serdarul (unchiul lui Emanoil). Aşezată în partea de răsărit a vechii curţi (astăzi risipite), biserica nu era prea mare, căci se avea în vedere folosinţa ei numai de către familia boierească şi slujitorii cei mai apropiaţi.
Cine erau Morţuneştii (azi pe nedrept intraţi într-un con de uitare)? De străveche origine răzeşească, familia este atestată încă din sec. 17 şi pare a-şi fi avut leagănul în Bucovina. Un „Lupul Morţun şetrarul“ se căsătorea pe la 1766 cu Măriuţa, fiica medelnicerului Lână, care aducea ca zestre moşia Cămârzanilor (sat atestat prima oară la anul 1600 şi denumit, poate, după unul dintre proprietarii lui mai vechi, căci prin secolul 18 mai exista încă un „pod al lui Cămârzan“). Din Vasile Morţun, fiul Lupului şi al Măriucăi, s-a născut, chiar la Cămârzani (unde avea să şi moară în 1898), în ziua de 10 mai 1821, viitorul ctitor al bisericii. Acesta din urmă a rămas renumit, între altele, ca strălucit elev al abia înfiinţatei Academii Mihăilene din Iaşi, iar la examenul de absolvire, la care venise să asiste şi Mihail Sturdza, tânărul Emanoil a stârnit în aşa măsură admiraţia lui vodă încât a primit de la el, în chip de premiu, ceasul de aur pe care-l purta la brâu! Zoiţa Morţun (care are în biserică o placă comemorativă de marmură) avea de ce fi mândră de fiul ei…
Morţuneştii erau deosebit de credincioşi şi Ioan Nădejde îşi aminteşte că din partea lor „preoţii adesea îşi atrăgeau observaţii când greşeau tipicul“. Un Pavel Morţun, ajuns ofiţer în armata ţaristă şi luat în 1812 prizonier de francezi, se întoarce în 1815 şi se călugăreşte la Mănăstirea Neamţului, unde a fost poreclit „Morţun Franţuzul“. Calea mănăstirii o apucase, spre bătrâneţe, şi Măriuţa şetrăreasa, văduva Lupului, care a murit schimonahie la Agapia, cu numele călugăresc de Sofia (probabil către 1840).
Povestea unei ctitorii
Ridicată din cărămidă, pe fundament de piatră, biserica terminată la 1863, cu un stil mai puţin obişnuit, are clopotniţa încorporată, deasupra pronaosului. La început avea 3 clopote, iar pe cel mijlociu, care între timp a ajuns în altă parte, era înscris anul 1803 (de unde supoziţia că ar fi provenit de la vechea bisericuţă de lemn, ridicată probabil la acea dată). Biserica are, între alte odoare de preţ, o icoană făcătoare de minuni a Sf. M. Mc. Gheorghe, donată în 1863 chiar de către citor. De un interes aparte este iconostasul, cu icoanele pictate la 1862 de meşterul Anastasie Străfîsky, în stilul neoclasic al vremii (ilustrat şi de un Tătărăscu sau un Grigorescu). Catapeteasma mai are şi sculpturi poleite, cu motive vegetale.
Morţuneştii au dăruit noii biserici şi 12 hectare de pământ (la care recent s-au adăugat şi cele două hectare de teren arabil donate de dr. Vasile Lupu din Vadu Moldovei).
Nu se cunoaşte exact data, dar spre sfârşitul secolului 19 (1894-95) biserica privată devenise deja biserică parohială. În anii celui de-al doilea război mondial, biserica şi cimitirul alăturat au ajuns în paragină. Iniţiativa de a o repara după puteri şi a o transforma în schit i-a aparţinut preotului Gheorghe Baltag, ca să pună „stavilă propagandei stiliştilor“ din zonă, dar şi pentru că parohia nu mai dipunea de fondurile necesare întreţinerii ei. Mitropolia a aprobat şi a pus noul schit sub tutela Mănăstirii Neamţului. În mai 1948 a fost rânduit ca egumen ieromonahul Iosif Gabor. În 1950, noul egumen, ieromonahul Ieremia Natan, primea înştiinţare oficială că biserica fusese scoasă de sub tutela Neamţului şi făcută filială a parohiei Ciumuleşti (rămînînd însă deservită de un monah, cu rol mai mult de paznic al locului), cum a şi apucat-o prăbuşirea comunismului.
În primăvara lui 1989, schitul a trecut sub ascultarea Mănăstirii Horaiţa, care l-a trimis ca egumen pe ieromonahul Eleodor Humă. Acesta s-a întors la Horaiţa după evenimentele din decembrie 1989, iar în locul său, pus pe fapte mari, a venit protosinghelul Vichentie Bobeică de la Sihăstria Voronei (ce mai fusese „paznic“ al aşezământului pe la începutul anilor ‘80), cu care, în noile condiţii – şi cu sprijinul neprecupeţit al P. S. Gherasim Putneanul, vicar al Arhiepiscopiei Sucevei şi Rădăuţilor, originar chiar din zonă (răposat în 2004, se odihneşte chiar în cimitirul mănăstirii, lângă ctitorii cei vechi) –, începe o adevărată renaştere a aşezământului. În 1992, după sfinţirea noului paraclis închinat Sf. Mina (ctitorie protos. Vichentie Bobeică, schitul devine mănăstire de maici. S-au adus vieţuitoare de la Mănăstirea Teodoreni din Burdujeni, în frunte cu monahia Teodora Marinescu, devenită prima stareţă a mănăstirii celei noi. Din 12 monahii, câte au fost la început, astăzi obştea a crescut la circa o sută de vieţuitoare, iar din mai 1999 stăreţia a fost preluată de monahia Maria Deac, care şi-a împlinit cu prisosinţă datoria.
Cămârzanii la timpul prezent
Ceea ce impresionează astăzi la Cămârzani este desăvârşita îngemănare a duhovnicităţii cu gospodăria şi cultura. Faţa locului s-a schimbat cu totul în ultimii ani. O nouă biserică, mult mai mare, în stilul tradiţional moldovenesc, având hramul Naşterii Maicii Domnului, străjuieşte de puţină vreme ansamblul. Iconostasul ei, cu totul deosebit, a fost realizat în întregime de măicuţele din obşte, în atelierele de scupltură şi de pictură. Pe lîngă acestea, mănăstirea mai are şi ateliere de croitorie şi tricotaje, de unde ies minunate veşminte preoţeşti. Pe de altă parte, recuperându-şi pământurile de odinioară (confiscate în vremea comunismului), măicuţele se îndeletnicesc şi cu agricultura şi creşterea animalelor. Mănăstirea are cal, vaci, porci şi puzderie de păsări. Măicuţele robotesc într-o ordine desăvârşită şi cu o vrednicie exemplară, ceea ce asigură nu numai funcţionalitatea şi prosperitatea obştii, dar oferă un adevărat model organizatoric de comunitate monahală ortodoxă.
În incinta cândva împrejmuită cu gard de lemn, iar acum încinsă cu trainice ziduri de piatră, în buna tradiţie moldovenească, nu este în lipsă nici dimensiunea culturală (adeseori deficitară, din păcate, în alte mănăstiri de pe la noi, şi mai ales în cele mai recente). Dacă biblioteca este încă în curs de rânduială, muzeul care funcţionează aici este perfect pus la punct, după toate normele muzeografice, încununându-se astel, în cadrul cel mai potrivit, strădaniile de o viaţă ale d-nei prof. Virginia Bârlădeanu: există aici colecţie arheologică, vestigii din vremea celor două războaie mondiale, piese etnografice casnice sau meşteşugăreşti, tablouri de epocă, pietre funerare, crucifixe de tezaur şi, desigur, minunate icoane mai vechi sau mai noi, pe lemn sau sticlă. Dar partea cea mai de preţ o reprezintă, fără îndoială, remarcabila colecţie de cărţi religioase de patrimoniu (unele datând chiar din secolului 17), cele mai multe scrise în limba română cu caractere chirilice, a căror listă minuţioasă se găseşte în excelenta monografie a Cămârzanilor (pp. 84-89) realizată de d-l Vasile-Eugen Miron şi apărută în 2004 sub egida Arhiepiscopiei Sucevei şi Rădăuţilor (sursă nepreţuită, din care am împrumutat şi aici o parte din istorice informaţiile pe care vi le oferim).
Folosind cuvintele autorului, încrise pe coperta finală a acestei monografii, e poate potrivit să se încheie şi scurta prezentare de faţă: „Monumentalul ansamblu de la Cămârzani grăieşte. Grăieşte mai întâi despre credinţa în Dumnezeu care i-a călăuzit pe cei de dinaintea noastră şi i-a determinat să-şi concretizeze această credinţă în aşezământul înfăţişat aici. În al doilea rând, grăieşte despre o adevărată cultură şi spiritualitate ortodoxă şi românească pe care care au transmis-o până la noi, din generaţie în generaţie…“