Cum s-au aflat moaştele Sfântului Grigorie Dascălul
Share

Sfinţii – această provocare permanentă pentru lume! Cale de smerenie şi îndumnezeire prin Har. Repere, mai cu seamă astăzi, la răscrucea unei Europe secularizate. „Uceniciţi“ la Neamţ, în Munţii Sihlei, la Cernica ori Căldăruşani… Ne bucurăm să-i venerăm şi să-i atingem. Ne sunt dragi şi ne umplu de pace lăuntrică.
De puţină vreme, prin părţile Codrilor Vlăsiei de odinioară, asemenea unei comori de mare preţ, s-a arătat un nou Sfânt…
Prin Moara Vlăsiei trecea un sfânt…
Nea Mitică „Americanu“ altoieşte din când în când, din „ghiociul“ său strâmt, „boala de cal“ ce leneveşte sub arşiţa verii. De la Moara până la Mănăstirea Căldăruşani e ceva drum… Îl întreb cum era Vlăsia de altădată, şi numai ce-l stârnesc la vorbă… Nici nu ştiu cum a ajuns cu povestea la Matei Basarab, care, într-un luminiş de codru, a aflat 9 călugări săraci, ce l-au ospătat pe Vodă cu fiertură de lobodă. Avându-i pe aceştia rugători pentru izbânda sa în luptă, domnul le ridică lor mănăstire mare din piatră…
Nea Mitică ştie toate acestea de la un călugăr. „Matei Basarab s-a mai războit o dată, pe Pantelimon, într-o duminică, cu duşmanul tronului său – Radu. Stăteau oamenii cu coatele pe garduri şi se uitau cum se bat cele două armate“. Nu e de mirare că nea Mitică ştie aşa de multe. A învăţat de la fiecare. Mai ales de la călugării luaţi „la ocazie“. Mai deunăzi, s-a întâlnit pe şosea chiar şi cu Patriarhul Ţării. Băteau clopotele la Moara, de parcă nu mai aveau de gând să se oprească. Preoţi în odăjdii, copii de şcoală, femei cu prunci în braţe. Ieşise toată suflarea satului la drum cu flori şi lumânări în mână. Atunci, fără să vrea, l-au podidit lacrimile: venea Sfântul!
De la Cocioc la Mitropolie
S-a cutremurat smeritul monah Grigorie, în chilia lui săracă de la Cociocul Căldăruşanilor, atunci când trimişii domnitorului Grigorie Ghica i-au spus să-şi lase rogojina – singura lui avere – pentru scaunul de Mitropolit al Ţării Româneşti. Le-a spus însă boierilor celor mari să se întoarcă liniştiţi, căci va veni a doua zi la Vodă doar din ascultare, crezând mai degrabă, în cugetul său smerit, că era învinuit de vreo faptă rea, pentru care urma să dea socoteală.
La Bucureşti a plecat pe jos, după o noapte de rugăciune şi de lacrimi, pe drumuri desfundate… Era în ianuarie. Noaptea următoare l-a prins în satul Tunari. Haina lui ponosită l-a făcut pe preotul satului să creadă că este un călugăr hoinar, ori poate chiar un impostor, aşa că l-a găzduit în coteţul porcilor. O slugă a preotului i-a dat drumul, cum s-a luminat de ziuă – pe un ger năprasnic. După o vreme, când preotul acela l-a văzut Mitropolit, s-a înspăimântat foarte mult, însă arhiereul cel blând i-a spus: „Nu te teme, părinte, că porcii sfinţiei tale s-au purtat bine cu mine“. Bunul păstor l-a cinstit cu multă dragoste şi onoruri pe cel care îl umilise, fiind fără de răutate în inimă.
Calea spre sfinţenie
Iubitorul acesta de smerenie şi rugăciune neîncetată, Dascălul fără egal al ortodoxiei noastre româneşti, a fost ales de Dumnezeu Mitropolit al Ţării, tocmai pentru că s-a arătat ascultător desăvârşit al dumnezeieştii voi. Mai înainte de a fi chemat din chilia metocului Mănăstirii Căldăruşani la treapta de Mitropolit, smeritul monah Grigorie îşi petrecuse viaţa sa cu multă frică de Dumnezeu. După studii temeinice la Academia Domnească „Sf. Sava“ din Bucureşti, a intrat în obştea Mănăstirii Neamţ, păstorită pe atunci de Sf. Paisie Velicikovski, unde a avut ascultarea traducerii scrierilor Sf. Părinţi. Peste câţiva ani, împreună cu un alt călugăr, Gherontie, el este chemat de Mitropolitul Dositei al Ţării Româneşti, pentru a traduce cărţi sfinte la Mitropolia de la Bucureşti şi pentru a purta de grijă bibliotecii acesteia. Dorul de pustie îl mână mai apoi la Sf. Munte Athos, iar la întoarcere se va stabili din nou la Neamţ, unde îşi continuă munca sa de tălmăcire a cărţilor. În drumul de la Athos către ţară îl pierde însă pe cel mai bun prieten – monahul Gherontie –, ucis de tâlhari lângă cetatea Stanimaca. Reîntors la Bucureşti, în 1820, după un scurt popas la Antim, se aşază în sărăcăcioasa chilie din metocul Căldăruşanilor, unde, cu post, rugăciune şi lacrimi, s-a nevoit timp de 3 ani. La Căldăruşani domnea atunci buna rânduială rămasă de la sfântul cuvios Gheorghe de la Cernica. Înscăunat ca Mitropolit la 11 ianuarie 1823, Sfântul Grigorie Dascălul nu a avut odihnă până ce nu a văzut bună rânduială în Biserică. A aşezat episcopi noi la Argeş, Râmnic şi Buzău. A înfiinţat şcoli teologice şi a tipărit cărţi duhovniceşti. A ajutat pe sărmani, văduve şi copii săraci. El mânca doar o sigură dată pe zi – şi atunci doar legume şi fructe. În chilia sa, după moarte, nu s-au aflat decât cărţi sfinte, pregătite pentru a fi dăruite elevilor şi celor nevoiaşi. În anul 1829, Mitropolitul Grigorie este exilat la Chişinău. În 1832 se întoarce la Buzău, iar în 1833 i se îngăduie să revină în scaunul său de Mitropolit de la Bucureşti. Aici începe restaurarea Catedralei mitropolitane şi tipărirea Vieţilor Sfinţilor. Pe 22 iunie 1834, la ceas de priveghere, smeritul Mitropolit îşi dă obştescul sfârşit. Plâns de întreaga suflare a Capitalei, este îngropat aşezat în jilţ, într-un mormânt din partea nordică a altarului Mitropoliei, în afara bisericii, „la picătura streaşinei“, după cum îi fusese voinţa. În anul 1841, la 7 ani după moarte, i se află moaştele sale şi sunt întoarse la Mănăstirea Căldăruşani, în osuarul mănăstirii. Un ucenic a însemnat pe capul său, spre neuitare: „Acest cap este al P. S. Grigorie al IV-lea“… În 1934, moaştele lui au fost aşezate într-o raclă din lemn de stejar sculptat şi depuse în Biserica Sf. Ioan Evanghelistul, din cimitirul de la Căldăruşani. Marele Patriarh Iustinian, în 1961, le reînhumează în pridvorul Bisericii Sf. Mare Mc. Dimitrie din aceeaşi mănăstire. Un prim pas, priceput poate de puţini… Preafericitul Patriarh Teoctist, împreună cu Sf. Sinod, după o îndelungă cercetare a vieţii şi activităţii Mitropolitului Grigorie, sub toate aspectele canonice, hotărăşte pregătirea canonizării lui pentru data de 21 mai 2006. Delegat de către Patriarh să se ocupe cu pregătirea viitoarei canonizări, P. S. Varsanufie Prahoveanul a purces mai întâi la deshumarea moaştelor Sf. Grigorie Dascălul, urmând apoi a fi pregătite după rânduială în vederea canonizării. Prin grija Preasfinţiei Sale s-a confecţionat la Monetăria Statului o raclă deosebită, din argint masiv aurit, pe care au fost gravate 8 scene din viaţa sfântului. Un baldachin din lemn de cireş sculptat, pentru sfintele moaşte a sosit tocmai din satul Crăcrăul Negru de lângă Tg. Neamţ. Mitra arhierească de la Sofia. Slujba Sfântului a alcătuit-o ieromonahul Savatie. Icoana a fost pictată cu deosebită măiestrie artistică de către Sorin George Nicolae. Însă câte alte eforturi neştiute..
După săvârşirea ultimului parastas, pe 20 mai, moaştele Mitropolitului porneau către Bucureşti. La solemnitatea canonizării, de Sf. Împăraţi, hramul Catedralei patriarhale (21 mai 2006), a participat întregul Sinod, oaspeţi din Bisericile Ortodoxe surori, precum şi înalte oficialităţi, împreună cu o mulţime de credincioşi. A avut loc apoi închinarea la sfintele moaşte. A doua zi, luni 22 mai, după Sfânta Liturghie, racla cu moaştele Sf. Grigorie Dascălul, în sunet de clopot, purtată pe umeri, este aşezată într-o maşină special pregătită, spre a fi dusă la Căldăruşani. Episcopii, în frunte cu Patriarhul Ţării, au însoţit-o pe întreg parcursul.
Peste Căldăruşanii Vlăsiei, loc obligatoriu de pelerinaj pentru întreaga suflare românească, s-a aşternut o pace cerească. Se întorsese acasă Sfântul. Acela care, lepădându-se de cinstea acestei lumi, nu a avut de împărţit cu ea decât dragostea lui Hristos. Atâta vreme cât sătenii din jurul Căldăruşanilor, la aflarea veştii că vine Sfântul, au ieşit la stradă cu mic, cu mare, cuprinşi de evlavie străbună, avem nădejde că sfinţii încă mai lucrează în neamul românesc. Avem nădejde de mântuire.