LOADING

Type to search

Cum s-au aflat moaştele Sfântului Grigorie Dascălul

Cum s-au aflat moaştele Sfântului Grigorie Dascălul

Share

Sfinţii – această provocare permanentă pentru lume! Cale de smerenie şi îndumnezeire prin Har. Repere, mai cu seamă astăzi, la răscrucea unei Europe secularizate. „Uceniciţi“ la Neamţ, în Munţii Sihlei, la Cernica ori Căldăruşani… Ne bucurăm să-i venerăm şi să-i atingem. Ne sunt dragi şi ne umplu de pace lăuntrică.
De puţină vreme, prin părţile Codrilor Vlăsiei de odinioară, asemenea unei comori de mare preţ, s-a arătat un nou Sfânt…

 

Prin Moara Vlăsiei trecea un sfânt…
Nea Mitică „Americanu“ altoieş­te din când în când, din „ghiociul“ său strâmt, „boala de cal“ ce lene­veş­te sub arşiţa verii. De la Moara până la Mănăstirea Căldăruşani e ceva drum… Îl întreb cum era Vlăsia de altădată, şi numai ce-l stârnesc la vorbă… Nici nu ştiu cum a ajuns cu povestea la Ma­tei Basarab, care, într-un luminiş de co­dru, a aflat 9 călugări săraci, ce l-au ospătat pe Vodă cu fiertură de lobodă. Avându-i pe aceştia rugători pentru izbânda sa în luptă, dom­nul le ridică lor mănăstire ma­re din ­piatră…
Nea Mitică ştie toate acestea de la un călugăr. „Matei Basarab s-a mai războit o dată, pe Pantelimon, într-o duminică, cu duşmanul tro­nului său – Radu. Stăteau oamenii cu coatele pe garduri şi se uitau cum se bat cele două armate“. Nu e de mirare că nea Mitică ştie aşa de multe. A învăţat de la fiecare. Mai ales de la călugării luaţi „la ocazie“.  Mai deunăzi, s-a întâlnit pe şosea chiar şi cu Patriarhul Ţării. Băteau clopotele la Moara, de parcă nu mai aveau de gând să se oprească. Preoţi în odăjdii, copii de şcoală, femei cu prunci în braţe. Ieşise toată suflarea satului la drum cu flori şi lumânări în mână. Atunci, fără să vrea, l-au podidit lacrimile: venea Sfântul!

De la Cocioc la Mitropolie
S-a cutremurat smeritul monah Grigorie, în chilia lui săracă de la Cociocul Căldăruşanilor, atunci când trimişii  domnitorului Grigorie Ghica  i-au spus să-şi lase rogojina – singura lui avere – pentru scaunul de Mitropolit al Ţării Româneşti. Le-a spus însă boierilor celor mari să se întoarcă liniştiţi, căci va veni a doua zi la Vodă doar din ascultare, crezând mai degrabă, în cugetul său smerit, că era învinuit de vreo faptă rea, pentru care urma să dea socoteală.
La Bucureşti a plecat pe jos, după o noap­te de rugăciune şi de lacrimi, pe drumuri desfundate… Era în ianuarie. Noaptea următoare l-a prins în satul Tunari. Haina  lui ponosită l-a făcut pe preotul sa­tului să creadă că este un călugăr hoi­nar, ori poate chiar un impostor, aşa că l-a găzduit  în coteţul porcilor. O slugă a preotului i-a dat drumul, cum s-a luminat de ziuă – pe un ger năprasnic. După o vreme, când preotul acela l-a văzut Mitropolit, s-a înspăimântat foarte mult, însă arhi­e­re­ul cel blând i-a spus: „Nu te teme, părinte, că porcii sfinţiei tale s-au purtat bine cu mine“. Bunul păstor l-a cinstit cu multă dragoste şi onoruri pe cel care îl umilise, fiind fără de răutate în inimă.

Calea spre sfinţenie
Iubitorul  acesta de smerenie şi rugăciu­ne neîncetată, Dascălul fără egal al ortodo­xiei noastre româneşti, a fost ales de Dum­nezeu Mitropolit al Ţării, tocmai pentru  că s-a arătat ascultător desăvârşit al dumne­ze­ieştii voi. Mai înainte de a fi chemat din chi­lia metocului Mănăstirii Căldăruşani la treapta de Mitropolit, smeritul monah Gri­gorie îşi petrecuse viaţa sa cu multă frică de Dum­ne­zeu. După studii temeinice la Academia Domnească „Sf. Sava“ din Bucu­reşti, a intrat în obştea Mănăstirii Neamţ, păstorită pe atunci de Sf. Paisie Velicikovski, unde a avut ascultarea  traducerii scrierilor Sf. Părinţi. Peste câţiva ani, împreună cu un alt călugăr, Gherontie, el este chemat de Mitropolitul Do­sitei al Ţării Româneşti, pentru a traduce cărţi sfinte la Mitropolia de la Bucureşti şi  pentru a purta de grijă bibliotecii acesteia. Dorul de pustie îl mână mai apoi la Sf. Munte Athos, iar la întoarcere se va stabili din nou la Neamţ, unde îşi continuă munca sa de tăl­măcire a cărţilor. În drumul de la Athos către ţară  îl pierde însă pe cel mai bun prieten  – monahul Ghe­rontie –, ucis de tâlhari  lângă cetatea Sta­ni­maca. Reîntors la Bu­cu­reşti, în 1820, după un scurt popas la Antim, se aşază în sărăcăcioasa chilie din metocul Căldăruşa­nilor, unde, cu post, rugăciune şi lacrimi, s-a nevoit  timp de 3 ani. La Căl­dă­ru­şani domnea atunci buna rânduială rămasă de la sfântul cuvios Gheor­ghe de la Cernica. Înscăunat ca Mitropolit la 11 ianua­rie 1823, Sfântul Gri­gorie Dască­lul nu a avut odihnă până ce nu a văzut bună rânduială în Bi­serică. A aşezat episc­opi noi la Argeş, Râm­nic şi Bu­zău. A înfiinţat şcoli teologice şi a tipărit cărţi duhov­niceşti. A ajutat pe sărmani, văduve şi copii săraci. El  mânca doar o sigură dată pe zi – şi atunci doar le­gu­me şi fructe. În chilia sa, du­pă moar­te, nu s-au aflat decât cărţi sfin­te, pre­gătite pen­tru a fi dă­ruite elevilor şi celor nevo­iaşi. În anul 1829, Mitro­po­li­tul Gri­gorie este exilat la Chişi­nău. În 1832 se întoarce la Buzău, iar în 1833 i se în­găduie să revină în scaunul său de Mi­tro­polit de la Bucureşti. Aici începe restaurarea Catedralei mitropolitane şi tipă­rirea Vieţilor Sfinţilor. Pe 22 iunie 1834, la ceas de priveghere, smeritul Mitropolit îşi dă obştescul sfârşit. Plâns de întreaga suflare a Capitalei, este îngropat aşezat în jilţ, într-un mormânt din partea nordică a altarului Mitropoliei, în afara bisericii, „la picătura streaşinei“, după cum îi fusese voinţa. În anul 1841, la 7 ani după moarte, i se află moaştele sale şi sunt întoarse la Mănăstirea Căldăruşani, în osuarul mănăstirii. Un ucenic a însemnat pe capul său, spre neuitare: „Acest cap este al P. S. Grigorie al IV-lea“… În 1934, moaştele lui au fost aşezate într-o raclă din lemn de stejar sculptat şi depuse în Biserica Sf. Ioan Evanghelistul, din cimitirul de la Căldă­ru­şani. Marele Patriarh Ius­tinian, în 1961, le reînhumează în pridvorul Bisericii Sf. Mare Mc. Dimitrie din aceeaşi mă­năstire. Un prim pas, priceput  poate de puţini…  Preafericitul Patriarh Teoc­tist, împreună cu Sf. Sinod, după o îndelun­gă cer­ce­tare a vieţii şi activităţii Mitropolitului Grigorie, sub toate aspectele canonice, ho­tă­răşte pregătirea canonizării lui pentru data de 21 mai 2006. Delegat de  către Patriarh să se ocupe cu pre­gătirea viitoarei canoni­zări, P. S. Var­sanufie Prahoveanul a purces mai întâi la deshumarea moaştelor Sf. Gri­go­rie Dascălul, urmând apoi a fi pregătite după rânduială în vederea canonizării. Prin grija Preasfinţiei Sale s-a confecţionat la Monetăria Statului o raclă deosebită, din argint masiv aurit, pe care au fost gravate 8 scene din viaţa sfântului. Un baldachin din lemn de cireş sculptat, pentru  sfintele moaş­te a sosit tocmai din satul Crăcrăul Negru de lângă Tg. Neamţ. Mitra arhierească de la Sofia. Slujba Sfântului a alcătuit-o  iero­mo­nahul Savatie. Icoana a fost pictată cu deosebită măiestrie artistică de către Sorin George Nicolae. Însă câte alte eforturi ne­ştiute..
După săvârşirea ultimului parastas, pe 20 mai, moaştele Mitropolitului porneau că­tre Bucureşti. La solemnitatea canonizării, de Sf. Împăraţi, hra­mul Catedralei  pa­triar­ha­le (21 mai 2006), a participat întregul Si­nod, oas­peţi din Bi­se­ricile Orto­do­xe su­rori, precum şi înal­te oficialităţi, împreună cu o mul­­ţime de cre­din­­cioşi. A avut loc apoi închi­na­rea la sfintele moaş­te. A doua zi, ­luni 22 mai, du­pă Sfânta Litur­ghie, racla cu moaş­tele Sf. Gri­go­rie Das­că­lul, în sunet de ­clopot, purtată pe umeri, este aşezată într-o maşină special pregătită, spre a fi dusă la Căldă­ruşani. Epis­copii, în frunte cu Patriarhul Ţării, au însoţit-o pe întreg parcursul.
Peste Căldăruşanii Vlăsiei, loc obligatoriu de pelerinaj pentru întreaga suflare ro­mânească, s-a aşternut o pace cerească. Se întorsese acasă Sfântul. Acela care, le­pă­dân­du-se de cinstea acestei lumi, nu a avut de împărţit cu ea decât dragostea lui Hristos. Atâta vreme cât sătenii din jurul Căldă­ru­şanilor, la aflarea veştii că vine Sfântul, au ieşit la stradă cu mic, cu mare, cuprinşi de evlavie străbună, avem nădejde că sfinţii încă mai lucrează în neamul românesc. Avem nădejde de mântuire.