LOADING

Type to search

De vorbă cu Părintele Proclu, pustnicul din Munţii Neamţului

Share

Părintele Proclu, atât de iubit de toţi care am avut binecuvântarea de a-l întâlni vreodată, ne aminteşte de părinţii de odinioară care au dobândit darul Duhului Sfânt în liniştea pustiei. La cei 78 de ani ai săi, în căsuţa de la margi­nea pădurii, părintele ne primeşte cu dragoste. Îi cerem cuvânt, însă cu smerenie se scuză: „Boala mea mă opreşte să vorbesc. Mă supără şi năduşeala asta… Mi se stinge graiul… Ce să facem, în lumea asta suntem musafiri…“ Totuşi, părintele se „supune“ insistenţelor noastre şi ne bucură cu cuvântul său. Vă împărtăşim aici şi dumneavoastră, cititorilor, bucuria noastră.

 

Părinte, în vremurile de acum, parcă mai mult ca niciodată, s-au înteţit is­pi­tele…
Diavolii sunt acum toţi pe pământ. Au ieşit toţi din iad. Bunul Dumnezeu ne lasă să croim noi aici, pe pământ, un iad, nu rai. Prin a­vor­turi, prin ucideri, prin atâtea blestemăţii. S-a umplut văzduhul de răutăţi. Nu vezi? Toată lumea e mânioasă: să nu se vadă unul cu altul. Sunt în stare să-ţi ia şi viaţa!
Şi ce e de făcut?
Spune un Sfânt Părinte: „Strigă la Dum­nezeu prin fapte bune, iar dacă n-ai fapte bune, măcar nu fă rău! Tot bun este“. Iar ce ţie nu-ţi place, altuia nu-i face. Dumnezeu nu vrea forţat să faci binele. Bunul Dumnezeu nu vrea să robească voia omului. Dacă cineva vrea să facă rău, nu-l opreşte, dar plata şi-o ia. Şi-ţi stă mintea-n loc când şi-o ia.
Cine a ajuns să poată birui firea, Duhul Sfânt va descoperi comoară în inima lui. A birui firea înseamnă a birui năravurile cele rele. Pentru asta trebuie să pună în faţă conştiinţa: „Conştiinţă, te rog, îi bun să bi­ruiesc firea sau nu?“. Şi atunci conştiinţa ne va îndemna să o putem birui. „Conştiinţă, conştiinţă, dacă mor amu, mă mântuiesc?“. Şi de câte ori va apare un gând cu nărav, să întreb pe conştiinţă: „Oare să fac cutare lucru sau nu?“. Şi să întreb un duhovnic sau un părinte cu frică de Dumnezeu şi să-i spun că vreau să birui firea. Şi de câte ori stau contra gândului, Duhul Sfânt mă ajută să pot birui firea. Precum dimineaţa, când răsare soarele şi se face ziuă, toate jigăniile fug şi se ascund prin tufişurile lor, aşa şi Duhul Sfânt, când răsare în sufletul nostru, toate duhurile cele rele se ascund, fug. Atâta noi putem păşi cât suntem ajutaţi de Duhul Sfânt şi dacă pocă­inţa noastră corespunde.
Dar atacurilor vrajmaşului cum să le ţinem piept?
Când duhul cel rău dă năvală, fie prin om, fie direct, şi caută să te tulbure, să începi a zice rugăciunea lui Iisus cât de scurtă, cât de deasă şi cu multă smerenie. Şi dacă simţi că-i duh, nu-i om, atunci să îi spui aşa: „Dacă eşti cu adevărat de la Dumnezeu, zi cu mine aşa: Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcăto­sul!“. Această ispită o au mai mult cei ce în­cearcă să-şi păzească mintea şi să nu vor­bească cu gândurile.
Ce înseamnă să nu vorbeşti cu gân­durile?
Uite cum e. De la gândurile pe care le-am ţinut la depărtare primesc rană mai puţin. Pri­ma dată când vin, gândurile sunt ca nişte furnici mici. Dacă vorbim cu ele, ele cresc, iar când vine diavolul în persoană ne speriem. Cele mici nu sunt păcate, dar nici fapte bune nu-s. Trebuie îndemânare în lupta duhovni­cească, adică a nu primi nici pe cele mici. Şi mărturisire cât mai des cu puţinţă. Să ne sculăm şi noap­tea la rugăciune. Dacă eu am dormit noaptea întreagă, apoi ziua sunt cel mai neputincios. Mai neputincios ca toată lumea.
Dar dacă la rugăciune suntem cu min­tea împrăştiată…
Dacă mie, când mă rog, mintea îmi fuge când la deal, când la vale, am altfel de în­cer­cări. Şi dacă cineva vrea să scape de aceste duhuri, să fugă mai întâi la mărturisire şi că­inţă, şi apoi să-şi facă rânduiala lui cât se poate în timpul dimineţii şi al serii şi la miezul nopţii. Şi să meargă la timp la Sfântul Maslu. Şi să nu adoarmă din împrăştiere. Şi să zică rugăciunea „Doamne, Iisuse…“ în timpul liber, adică în timpul zilei şi să-şi împartă somnul din timpul nopţii şi să adoarmă într-o rugă­ciune cât de scurtă şi să nu aibă pomenire de rău. Să-şi pună în minte că toţi sunt mai buni şi că „eu sunt cel mai păcătos dintre toţi oamenii“.
Tocmai atunci Duhul Sfânt ne va ajuta să izgonească acele duhuri tulburăcioase. Şi dacă căutăm să căpătăm smerenia şi dra­gostea, aceste două virtuţi, atunci se va îm­plini cu noi cuvântul: „Eu dorm şi inima pri­veghează“. La lucrarea asta numai dacă ne ajută Duhul Sfânt. Şi Duhul Sfânt ne ajută dacă corespundem, dacă vrem curăţirea şi pocăinţa. Să ne rugăm aşa: „Doamne, pri­meşte-ne în pocăinţă“.
Timpul trebuie folosit. Era un părinte. Când era să moară, a zis că nu-i pare rău decât de timpul pierdut. O, moarte, mai bine te-aş numi viaţă! De câte ori cuget la moarte, se tre­zeşte sufletul prin adu­na­rea minţii. Iar dacă eu mă împrăştii, atun­cea mor, că nu sunt cu mintea adu­nată. Dacă Duhul Sfânt vrea să mă mi­luiească pentru smere­nia pe care o am, mintea noastră o adună în tot ce este bun.
Când ne rugăm, simţim că Duhul Sfânt ne adună mintea. Duhul Sfânt adună mintea pe măsură ce am pregătirea duhovnicească. Cel ce s-a trezit n-are altceva să facă decât să plângă. Să nu plângă ce-i aici, să plângă ce ne aşteaptă dincolo. Viaţa noastră  este trupească şi viaţa cealaltă este duhovni­cească şi, pe măsură ce avem smerenie şi dragoste de aproapele, Duhul Sfânt ne va ajuta să avem ţinere de minte. Luminarea pe care o căpătăm este aşa: Duhul Sfânt ne ajută prin citire. Şi mai este o povăţuire, altă treaptă. Ne ajută prin povă­ţuirea minţii. Şi când ne povăţuieşte Duhul Sfânt, ne ajută să putem vorbi şi nu simţim osteneala, pentru că suntem ajutaţi. Şi acele cuvinte nu le ştii niciodată. Celor smeriţi cu inima li se va da acest dar. Celor smeriţi Duhul Sfânt le descoperă tainele lui Dum­nezeu.
Aţi vieţuit mulţi ani la Sihăstria. Povestiţi-ne o amintire din tinereţe!
Când m-am dus la mânăstire aveam vreo 12-13 ani şi m-au dat la vaci. Lucram la grajd cu mai mulţi fraţi. Din aştia mici. Când se gătea as­cultarea la vite, trebuia să mă duc la chilie să-mi fac rân­duiala mea, ca­no­nul de frate. Şi când să plec, fraţii dădeau nă­vală asu­pra mea. Mă îm­brânceau, mă tră­geau de mus­tăţi, de opinici, că a­veam nişte o­pinci mari în pi­cioare.
M-am dus la du­hovnic şi i-am spus: „Uite ce fac fraţii cu mine!“. Duhovnic a­tun­cea aveam pe părintele Macarie (nu cel care a plecat la Sfântul Munte). Era un părinte minunat. A stat şi la pustie, a stat un timp şi cu părintele Cleopa. Şi el mi-a spus: „Dacă vezi că râd de tine, râzi şi tu cu ei!“. Dar să râd numai de mi­ne, nu de ei, că greşesc dacă râd de ei. Şi aşa s-au liniştit fraţii şi nu mă mai necăjeau. Iar dacă aveam să mă mai mânii, ei aveau să o ţină înainte aşa. Pentru că duhovnicul a spus aşa: că trebuie să râd şi eu cu ei, ca să pot birui duhul slavei deşarte. Că aşa se poate birui duhul slavei deşarte: prin smerenie şi a lăsa pe fiecare să zică cum vrea.
Părinte, în ultima vreme sunt tot mai multe icoane care plâng. Ce înseamnă asta?
Sunt semne că creş­tinii au ajuns de plâns. Noi purtăm nume de creştini, dar fapte nu avem. Celelalte credin­ţe au şi fapte bune, dar au greşeala asta că nu cred drept în Dum­ne­zeu.
În ultima vreme asupra Mânăstirii Pe­tru-Vodă s-au abă­tut multe ispite…
Părintele Iustin e o comoară duhovni­ceas­că. Pe aceia care l-au amărât o să-i cam doa­ră capul… Nu din cauza mea. Din cauza lor.
Întâlnirile ecu­me­ni­ce sunt „la modă“. Ce putere are o „ru­gă­ciunea ecume­nică“?
Să mă ierţi! Spunea cineva o glumă: un vin bun pus în burduf de câine, pe care nu-l poate bea nimeni. Ecumenismul este erezia ereziilor. Vârful. Dacă celelalte credinţe ar veni să asculte de Biserică, Biserica le-ar primi cu toată dragostea, dar nu aşa cum vor ei. Ei vor altă scriptură, alte cărţi, alte slujbe, şi atunci Bunul Dumnezeu va bate pământul. Părintele Cleopa aşa zicea: „Cât timp sunt oameni sfinţi pe pământ, atâta va ţine Dum­nezeu pământul“. De când au început ei să-şi pună în minte să dărâme Biserica Orto­doxă, bunul Dumnezeu bate pământul. Nu aici în ţară. Pe tot pământul, pe tot globul…
Cum vedeţi situaţia Bisericii Ortodoxe Române astăzi?
Monahul care e retras la linişte nu are voie să se bage nici în treburile bisericeşti, nici în cele politiceşti, dar are datoria a se ruga şi pentru cei ce fac politică, şi pentru Biserică. Călugării au datoria a se ruga şi pentru cei mari, şi pentru cei mici. Dacă cei mari se descurcă, trăim şi noi fericiţi. Încurcăturile lor ne dor şi pe noi. Ei nu pot face rugăciunile pe care le putem face noi. Le ajung greutăţile pe care le au ei.
Acum Biserica e de plâns. Dar să nu plân­gem ce-i aici, ci ce ne aşteaptă dincolo!
Mai este însă nă­dejde să se îndrepteze lucrurile. Dacă aceia care au pus frâul pe Biserică se vor smeri şi-i vor lăsa pe aceia care-i pot ajuta şi pe ei. Sunt câţiva Prea Sfinţiţi în ţară care ar putea repa­ra toate treburile. Cei cu trăire trebuie să a­ute Biserica. Eu nu zic ca ceilalţi să fie schimbaţi, dar să se lase ajutaţi de cei ce-s luminaţi de Duhul Sfânt. Aşa toată lumea va fi fericită. Adică a-i lăsa deoparte pe aceia care cred, după cum am înţeles, că dacă au bani, atunci  au şi raiul. Şi dacă nu-i vor lăsa să-i ajute, o să ne prăpăstuim cu toţii. Şi s-a început amu de câţiva ani. Anii durerilor…
Eu sunt simplu şi păcătos. Atâta spun: Prea Sfinţiţii luminaţi de Duhul Sfânt să fie lăsaţi să descurce Biserica.
Dar în relaţia cu celelalte credinţe re­ligioase?
Şi aceştia vor fi ajutaţi, dacă vor şi dacă au bunăvoinţă. Aceste credinţe au apucat într-aiurea. Trebuie lă­muriţi cu mărturii de la Sfinţii Părinţi. Toate sectele, dacă s-ar ruga lui Dumnezeu să le descopere adevărul… Biserica primeşte uni­rea, dar nu unirea la rătăcire, ci unirea spre lumină.
Catolicii trebuie ajutaţi şi nu urâţi. Însă catolicii nu vin cu evlavie. Vor să unească cu vicleşug. De asta nu-i primeşte Biserica, că ei hulesc. Hulesc pe Dumnezeu. Vai de noi! Vai de noi! Du-te şi le spune de minunea de la Mânăstirea Zografu din Sfântul Munte, când Maica Domnului i-a numit pe catolici „duş­manii mei şi ai Fiului Meu“.
Dacă hulesc pe Dumnezeu, pe Mântuito­rul, şi vor să facă altă credinţă, altă Scriptură, treaba lor! Sunt ca nişte copii. Zvârlu cu piatra în sus şi le vine în cap şi-i lasă într-o ureche. Şi se întreabă: „De ce s-a întâmplat aşa?“. Că eşti luptător împotriva lui Dumnezeu!
Dacă s-au pus să termine Biserica Orto­doxă, are să-i doară. Toţi s-au unit împotriva Bisericii, s-o dărâme. Dacă îi pune păcatul să robească Biserica Ortodoxă, trebuie să-şi facă fiecare, de la mic la mare, băgăjelul ca să treacă dincolo.
Ar trebui ca Prea Sfinţiţii aceştia, care sunt şi la Bucureşti, şi în toată ţara, să poată apăra credinţa şi să-i ajute şi pe catolici şi pe toate credinţele greşite. Numai să nu-i încurce ceilalţi, din invidie şi răutate. La îndrep­tarea credinţelor să fie lăsaţi să cerceteze Prea Sfinţiţii şi duhovnicii luminaţi de Duhul Sfânt. Pe aceia să-i lase să lămurească pe catolici şi pe celelalte cre­dinţe, care nu-s ortodocşi. Pe aceia să-i lase să în­drepte ei treburile biseri­ceşti. Aceia care au trăire duhovni­cească. Nu numai din citit. Duhul Sfânt prin ei va aju­ta Biserica. Aşa, a avea nume de creştin, sunt mulţi. Şoferul care ştie să conducă maşina stă în spate, iar altul plim­bă ma­şina prin curte!
Ce sfat daţi celor ce doresc să pri­mească ha­rul preoţiei?
Aşa trebuie să ajungă cineva preot: să fugă oamenii după părintele, nu părintele după oameni. Că îşi strică încălţările…
Dar celor care gândesc să intre în mâ­năstire?
La mânăstire vin mulţi chemaţi şi puţini aleşi. Dacă te-ai hotărât să te duci la mâ­năstire, apoi trebuie să pui în minte: „Mă duc să mor“. Dacă te duci să trăieşti, mai bine mai stai acasă. Dacă vrei să te duci în mâ­năstire, trebuie să ai un duhovnic bun, care să te înveţe aceste două virtuţi: smerenia şi dragostea. Iar dacă el s-a făcut preot şi nu are acestea două, nu are nimic. E gol.
Iar cei ce vor să plece în mânăstire sau a se face preoţi de mir, să citească mai des Patericul egiptean şi se pot schimba din oameni trupeşti în oameni duhovniceşti. Să facă seara la culcare semnul crucii şi să zică: „Măicuţa Domnului, primeşte-mă în pocăinţă, fereşte-mă de vrăjmaşii văzuţi sau nevăzuţi, să văd dacă îmi este de folos să mă fac călugăr sau preot“.
După Pateric, ar fi să vă cerem un cu­vânt de folos la plecare …
Vorba nu dă rezultat. Zice un părinte că cine iubeşte tăcerea iubeşte veşnicia. Şi cine zice rugăciunea în inimă, acela va simţi veş­nicia. Iar cine doreşte vorbirea şi e cu mintea împrăştiată, e semn că iubeşte veacul acesta. Era un părinte Ioanichie de la Secu. E îngro­pat pe la Durău. Veneau oameni cu grămada la mine pentru cuvânt şi le-am zis: „Aveţi o comoară şi nu ştiţi să o preţuiţi!“. Acela avea trăirea. E plin văzduhul de cuvinte, dar de fapte… Cu­vânt de folos poate să dea tot ţiganul.
Dorinţa mea este când a ieşit sufletul să n-am nimica cu nimeni. A zis un părinte: „De câte ori mă rog şi nu pot plânge, sunt mort“. Când vă a­mintiţi faceţi o cruce şi zi­ceţi: „Dă-i, Doamne, la­crimi moşneguţului cela de Proclu!“. Atât e de zis.