LOADING

Type to search

Cristian TABĂRĂ: Când Dumnezeu vorbeşte degeaba…

Cristian TABĂRĂ: Când Dumnezeu vorbeşte degeaba…

Share

Fie că privim la problemele mari ale uma­ni­tăţii, fie că cerce­tăm vieţile indivi­zilor mărunţi şi ne­însemnaţi care compun umanita­tea, suntem siliţi să observăm cu amără­ciune cât de puţin contea­ză cuvântul lui Dumnezeu. Chiar dacă la nivel declarativ atât societatea, cât şi individul îşi afirmă credinţa în Dumnezeu şi respectul faţă de valorile religioase, distanţa între vorbe şi fapte rămâne consi­derabilă…

În realitate, cuvântul lui Dumnezeu contează doar în măsura în care face promisiuni în beneficiul individului sau al comunităţii şi este neglijat în momentul în care pretinde respectarea normelor şi principiilor morale. Situaţia este aceeaşi în toată lumea, fără deosebire de religie sau confesiune. Ba chiar, în multe epoci şi în multe zone, în numele lui Dumnezeu oamenii au preferat să ucidă în loc să iubească, să distrugă în loc să zidească şi să dezbine în loc să unească. Poate cel mai viu şi mai elocvent exemplu este conflictul libanezo-israelian, cel purtat pe tărâmuri de rezonanţă biblică, dar în care Dumnezeu a fost cu totul uitat.
Nu voi intra acum în motivaţiile acestui conflict, care pot fi acceptate de către unii şi contestate de către alţii, ci mă voi rezuma să amintesc că el a fost provocat de către organizaţia islamistă Hezbollah, de origine iraniană şi cu sediul în Liban, prin răpirea a doi soldaţi israelieni. Voi aminti, de asemenea, că urmarea a fost bombardarea şi invadarea Libanului de către armata israeliană, precum şi bombardarea unor ţinte din Israel de către gruparea Hezbollah. Rezultatul a fost moartea a aproximativ 1500 de oameni, în majoritate civili şi mai a ales libanezi, precum şi o criză umanitară de proporţii, în urma exodului unei părţi a populaţiei Libanului.
Un război aproape clasic, aşadar, la o scară locală, în care, pe lângă motivaţiile geopolitice, au apărut şi cele religioase. Am putut vedea soldaţi evrei citind Tora înainte de a merge în misiune, am putut vedea li­deri Hezbollah cu aspect de imam ameste­când politica cu religia. Aşadar, două din cele trei religii monoteiste ale lumii puse din nou faţă în faţă nu numai de incompatibi­li­tăţile doctrinare, ci şi de animozităţile politi­ce, într-un amestec pe­ri­culos şi devastator, după cum s-a văzut. Ceea ce m-a uimit, însă, a fost faptul că pe toată durata conflictului nu am auzit nici o voce a clerului mozaic sau a celui musulman, care să se ridice împotriva războiului şi a uciderii, dovedind, aşa­dar, că atât în lu­mea musulmană cât şi în cea mozaică spiritualitatea a rămas una primitivă, a vremurilor vechi în care atât Coranul cât şi Tora autorizau războiul şi uciderea duşmanului fără nici o remuşcare şi în numele lui Dumnezeu. Şi astăzi, Ori­entul Mijlociu trăieşte religia ca înainte de Hristos, cu convulsii şi umori primare (mai ales în zona musulmană), care nasc ati­tu­dini şi organizaţii monstruoase politico-religioase precum Hezbollah, Hamas sau Al Qaeda. Dar tot acolo, într-un stat care se pretinde modern şi democratic, sunt acceptaţi fanatici religioşi care se dau cu capul de Zidul Plângerii, îi scuipă pe călugării creş­tini şi întreţin ura religioasă, fapt care ar fi aspru criticat oriunde altundeva în lumea occidentală, dar nu în Israel. Şi ca să fim drepţi, trebuie să amintim ca şi lumea creştină a avut ororile sale, înce­pând cu Cruciadele, continuând cu Inchiziţia şi terminând cu Holocaustul, acesta din urma nefiind o iniţiativă creştină, dar împotriva căruia, la vremea aceea, s-au ridicat prea puţine voci din rândul cle­ru­lui înalt creştin. Ba dimpotrivă, antisemitismul găsise destui susţinători mai ales în clerul catolic şi cel ortodox. În zilele noastre, însă, creştinătatea pare să îşi fi regăsit echilibrul şi ridică vocea împotriva tuturor aberaţiilor şi acţiunilor demente ale lumii contemporane, atât Vaticanul cât şi Patriar­hiile Ortodoxe lansând mesaje de pace şi de linişte. Nu acelaşi lucru se întâmplă în lumea mozaică şi cea musulmană, ai căror capi religioşi tac sau, în cazul musulmanilor, chiar incită la război şi crimă. Nu-i mai puţin adevărat, însă, că vocea creştinilor este un glas în pustiu, fiindcă niciodată un mesaj creştin nu a influenţat politica mondială în mod semnificativ. Dumnezeu vorbeşte degeaba, dar nu numai pentru că preoţii săi nu ar avea autoritatea necesară unei voci pu­ternice, ci mai ales pentru că nici creştinii, şi cu atât mai puţin necreştinii, nu sunt foarte curioşi să afle ce are Dumnezeu de spus.
Dacă e să fim sinceri cu noi înşine, trebuie să admitem că ne convine mai degrabă ca Dumnezeu să vorbească numai duminica în biserică, să dea, dar să nu ceară, să nu facă po­li­tică, să nu interzică, să nu condamne şi să nu judece. Şi chiar dacă El face toate astea, n-are decât, fiindcă noi, oricum, mergem la bise­rică numai din An în Paşte…

Previous Article
Next Article