Eleganta simplitate

Parcă nicăieri mai mult decât în Muscelele Argeşului, în acel peisaj molatic şi prietenos tipic pentru Valahia, nu simţi necesara candoare a unei vetre de rugăciune. Împrejuri­mile sunt atât de calde, de prietenoase, de accesibile privirii trupeşti şi sufleteşti, încât ai zice că aici este locul în care îţi poţi trăi natural credinţa. Bunăoară, în comuna Aninoasa, la o distanţă „sănătoasă” de oraşul Câmpu­lung, se află o splendidă lavră, ale cărei siluete româneşti te atrag irezistibil. Şi eu am trăit, în cazul mânăstirii cu hramul Acoperă­mântul Maicii Domnului, o dragoste la prima vedere şi, vă rog să mă credeţi, am văzut multe în profesia mea de jurnalist creştin. Locul acesta, însă, te cucereşte instantaneu. Fiţi atenţi…

Se munceşte… călugăreşte
Totul a început de la nişte convorbiri telefonice cu părintele Clement Păunescu, fostul stareţ al mânăstirii, pe când aceasta era de călugări. Om încă tânăr, de nici 50 de ani, cu o viaţă interesantă, părintele Clement probează o aşezare în cele duhov­niceşti pe cât de clară, pe atât de idealistă. Căci la capitolul idealism se poate înscrie următoarea propoziţie, rostită în micul paraclis: „Ziua, toată obştea este la muncă. Se munceşte mult la noi, se munceşte… cum să vă spun… călugăreşte. Noaptea, la slujbă, vin însă toate maicile. Şi le văd pe unele, săracele, cum mai aţipesc. Le las în pace, căci îmi este atât de drag să le văd chipurile trudite, dar fericite, după o zi la câmp sau la alte ascultări… Şi ştiţi ce-mi spun? Că dacă nu pot să vină la slujbă şi mai adorm prin chilii, a doua zi sunt obosite, şi parcă nu au nici rost, nici spor. Asta este puterea slujbelor, a rugăciunii de obşte!”.

O familie de mânăstire
Povestea părintelui Clement este una aparte. Acest om mărturiseşte că a avut întotdeauna o chemare tainică pentru călu­gărie, dar fiind căsătorit şi tatăl unui băiat, nu şi-a putut asculta glasul lăuntric al inimii. Până într-o zi, când a înţeles că feciorul său, elev fiind pe atunci, a decis să se călugă­rească. Mare i-a fost bucuria, ca tată şi creş­tin; însă rămânea mama. Aceasta se îmbol­năvise de o boală aproape fără leac şi me­dicii cam depuseseră armele. Atunci părin­tele a dat asaltul final asupra familiei, a lui însuşi, şi asupra lui Dumnezeu. Şi-a convins consoarta să apuce şi ea calea strâmtă a călugăriei, şi aşa aceasta a ajuns monahie la Robaia, tot în Eparhia Ar­geşului. Trăieşte şi acum, după aproape un de­ceniu de vieţu­ire în spaţiul mânăstiresc…
Tatăl şi feciorul au ajuns aici, la Aninoa­sa, care tocmai se redeschisese ca mânăstire, prin purtarea de grijă a PS Calinic Argatu. Amândoi au slujit cât au putut (şi cum au putut) Domnului, însă condi­ţiile erau foarte grele. Părintele a fost însărcinat să preia frâiele stăreţiei, însă copilul – după câţiva ani de noviciat – îl anun­ţă că nu poate continua viaţa de nevoinţe. Respectân­du-i do­rinţa şi chemarea, părintele Clement îl „slo­bozeşte”, dându-i cuvenita binecuvân­tare ca sacerdot şi părinte trupesc. Băiatul acum este în lume, în Piteşti, are o carieră care se anunţă strălucită şi o familie fericită. Toată povestea, însă, are un tâlc: pentru mine, ascultătorul, a fost limpede că Dumne­zeu i-a atras la călugărie pe părin­tele Clement şi pe fosta lui soţie tocmai prin propriul lor băiat. Ce nadă dumneze­iască!

Boierul călugărit
Mânăstirea Aninoasa îşi trage numele de la pădurile de arini/anini care se întin­deau cândva, înalte şi drepte, pe aces­te locuri. Acum acele pă­duri seculare au dispărut, dar verdele care îmbracă ţinu­tul este omniprezent prin livezi şi păşuni, şi prin alţi codri care se răsfrâng de pe crestele dea­lu­rilor, ca o viitură de verdeaţă.
Cel care a ridicat lavra este un ministru de interne al evului de mijloc valah: aga Tudoran Vlădescu. Provenind dintr-o familie cu credinţă şi bani, înrudit cu toate marile case boiereşti şi domneşti pământene (cumnat cu Negoiţă Văcărescu, tatăl Sfântului Ianache Sfetnicul, slujitorul lui Vodă Brâncoveanu; înrudit, după mamă, cu Basarabii etc.),  Tudoran a ridicat, între acareturile curţii proprii, o biserică. Totul se întâmpla în 1677, care co­in­ci­de cu anul morţii Alexan­drei Vlădescu, soţia stăpâ­nu­lui. Boieroaica este îngropată cu jale în pronaosul bisericii celei noi, care se transformă în biserică de mânăstire. In­cinta toată îşi schimbă şi ea destinaţia, arătând faptul că acel Tudoran Vlădescu era un om care nu se juca – nici cu dregătoriile, nici cu sentimen­tele, nici cu dorinţa de mântuire. Mai mult, iată cum moartea unui om poate învia gândul unei mânăstiri. Aşa se face că din mare agă (după ce văzuse moartea în două rânduri) devine un simplu monah, cu nume­le de Teodosie. În acest punct, fără să forţez asemănările, nu pot să nu văd anumite su­prapuneri de destin şi de chemare (păs­trând, evident, proporţiile) între actualul pă­rinte duhovnic Clement şi fostul agă.
Între 1722 şi 1730, când la cârma Mitro­poliei Ungro-Vlahiei a venit Daniil, o nouă existenţă a început pentru Mânăstirea Ani­noasa, lăcaşul său de metanie. Acest mitro­polit a alocat sume importante, prin care s-au putut realiza construirea pridvo­rului sus­ţinut de 6 stâlpi, dar şi unei a doua turle a bisericii. Tot atunci s-au lărgit feres­trele, s-a pardosit aşezământul cu piatră, s-a ridicat o clopotniţă şi în înaltul ei a apărut un clopot de 400 de kg, râvnit chiar şi de ocupaţia militară nem­ţească din Pri­mul Răz­boi. Iarăşi, tot pe vremea vlădicăi Daniil s-a înconju­rat mânăstirea cu frumoa­se şi puternice zi­duri (în unele locuri ating 1,8 m), care fac faima loca­şului şi în ziua de azi. În­dă­rătul lor s-au construit chi­lii, stăre­ţia, cuhnia şi cele trebuin­cioase. Tot legat de ziduri şi de sistemul de apărare, se certifică exis­ten­ţa a 2 gropniţe conti­nuate cu tu­ne­luri (astăzi impracticabile) despre care sătenii ştiu că duceau în caz de pericol până hăt, la Câm­pulung, sau în pădurile din apropiere.

Andrei Rubliov al românilor
Pârvu Mutu Câmpulungeanul este icona­rul cel mai cunoscut al Ţărilor Române. I se spunea aşa pentru niciodată nu des­chidea gura în timpul lucrului, sau până când nu isprăvea ce avea de pictat. Era ferecat în sine, cu gândul la Dumnezeu, Căruia Îi adu­cea slavă prin harul penelului său. Acest iconar nepereche (care a pictat Mânăstirea Sinaia şi biserica de la Filipeştii de Pădure, de pe domeniul Cantacuzinilor) a lăsat o urmă împreună cu ucenicii săi şi aici, la Aninoasa. Astfel, pictura bisericii este atri­buită acestui mare artist, însă straturile ulterioare mas­chea­ză pe alocuri tuşa in­con­fun­da­­bi­lă a Câm­pu­lun­gea­nului.
Pictura paracli­sului (care a fost ridicat în 1773 de către egumenul Mi­­­hail Tărtăşescu Cojoceanu) are au­­­tori necu­nos­cuţi, dar scena cu sacrificiul lui Avra­am denotă o mare originalitate şi o pro­fun­dă viziune teologică.
Închinată, ­secularizată, CAP-izată şi în final eliberată
Istoria Aninoasei, încă din timpul vieţii ctitorului, se leagă de Mânăstirea Câmpu­lung, căreia i s-a şi în­chinat. Probabil că ex­perienţa nefericită a atâtor mâ­năstiri româ­neşti închi­nate Locu­ri­lor Sfinte sau Muntelui Athos, care au fost fa­limentate de egu­menii greci, l-a decis de Tu­doran Vlădescu să pu­nă Aninoasa sub pro­tecţia unei mânăstiri din ţară. Situaţia s-a schim­bat însă în 1778, când mânăstirea a fost închinată Mitropoliei Bucureştiului şi când proasta ei administrare a dus la o ruinare lentă. Anul 1864, anul în care Cuza a confiscat pământurile mânăs­tireşti (şi pentru a le smulge din mâinile călugărilor greci), a adus sfârşitul mânăstirii, care se transformă în biserică a satului. Comuniştii îi dau lovitura de graţie şi o trans­formă în depozitul CAP-ului. Aşa a gemut ctitoria Vlădescului până în 1993, când i se recunoaşte statutul de mânăstire. Da, dar a fost nevoie ca părintele Clement împreună cu obştea să ridice alături o biserică de mir, pen­tru nevoile duhovniceşti ale sătenilor. În sfârşit, abia la 1 octombrie 2001 (chiar de săr­bă­toa­rea hramului), mâ­năs­tirea a fost eliberată de toate neputinţele ad­ministrative, legis­la­tive, canonice, şi a intrat pe făgaşul său propriu. Au­to­rul moral al acestui proiect este PS Calinic Argatu, cel care şi-a dorit trezirea la viaţa a acestei vetre de rugăciu­ne. După călu­gări, au apă­rut mai­cile (a­cum 10 la nu­măr), iar stareţă este o tânără mo­nahie, maica Heruvima Ordo­di. Deciziile se iau în con­si­liu, ordinea ­dom­neş­te peste tot, iar bunul gust este la el acasă.
Trebuie, la fi­nal, să mai fac o mărturisire, chiar cu riscul de a supăra pe unii monahi sau stareţi din mânăstirile noastre: nu ştiu cine le „şopteşte” maicilor de aici sau părintelui duhovnic cum să facă, dar este un loc în care nu am întâlnit nici un obiect de prost gust, nici o icoană kitsch, nici un interior „schilodit” în culori ţipătoare sau în calcio vecchio (pe româneşte, stro­pici), nici fier cornier sau betoane în exces, nici o carpetă pe perete, nici un mobilier dat cu lac lucitor, nici pernuţe, mochete, mu­şamale şi alte bazaconii care să invadeze bi­serica sau chiliile. Toată admiraţia şi pre­ţuirea noastră pen­tru eleganta sim­­pli­tate a aces­tei mânăs­tiri, în care vieţuitorii parcă şi-au în­su­şit – la nivel vizual – nobilele trăsături ale ctito­rilor!