Eleganta simplitate
Share

Parcă nicăieri mai mult decât în Muscelele Argeşului, în acel peisaj molatic şi prietenos tipic pentru Valahia, nu simţi necesara candoare a unei vetre de rugăciune. Împrejurimile sunt atât de calde, de prietenoase, de accesibile privirii trupeşti şi sufleteşti, încât ai zice că aici este locul în care îţi poţi trăi natural credinţa. Bunăoară, în comuna Aninoasa, la o distanţă „sănătoasă” de oraşul Câmpulung, se află o splendidă lavră, ale cărei siluete româneşti te atrag irezistibil. Şi eu am trăit, în cazul mânăstirii cu hramul Acoperământul Maicii Domnului, o dragoste la prima vedere şi, vă rog să mă credeţi, am văzut multe în profesia mea de jurnalist creştin. Locul acesta, însă, te cucereşte instantaneu. Fiţi atenţi…
Se munceşte… călugăreşte
Totul a început de la nişte convorbiri telefonice cu părintele Clement Păunescu, fostul stareţ al mânăstirii, pe când aceasta era de călugări. Om încă tânăr, de nici 50 de ani, cu o viaţă interesantă, părintele Clement probează o aşezare în cele duhovniceşti pe cât de clară, pe atât de idealistă. Căci la capitolul idealism se poate înscrie următoarea propoziţie, rostită în micul paraclis: „Ziua, toată obştea este la muncă. Se munceşte mult la noi, se munceşte… cum să vă spun… călugăreşte. Noaptea, la slujbă, vin însă toate maicile. Şi le văd pe unele, săracele, cum mai aţipesc. Le las în pace, căci îmi este atât de drag să le văd chipurile trudite, dar fericite, după o zi la câmp sau la alte ascultări… Şi ştiţi ce-mi spun? Că dacă nu pot să vină la slujbă şi mai adorm prin chilii, a doua zi sunt obosite, şi parcă nu au nici rost, nici spor. Asta este puterea slujbelor, a rugăciunii de obşte!”.
O familie de mânăstire
Povestea părintelui Clement este una aparte. Acest om mărturiseşte că a avut întotdeauna o chemare tainică pentru călugărie, dar fiind căsătorit şi tatăl unui băiat, nu şi-a putut asculta glasul lăuntric al inimii. Până într-o zi, când a înţeles că feciorul său, elev fiind pe atunci, a decis să se călugărească. Mare i-a fost bucuria, ca tată şi creştin; însă rămânea mama. Aceasta se îmbolnăvise de o boală aproape fără leac şi medicii cam depuseseră armele. Atunci părintele a dat asaltul final asupra familiei, a lui însuşi, şi asupra lui Dumnezeu. Şi-a convins consoarta să apuce şi ea calea strâmtă a călugăriei, şi aşa aceasta a ajuns monahie la Robaia, tot în Eparhia Argeşului. Trăieşte şi acum, după aproape un deceniu de vieţuire în spaţiul mânăstiresc…
Tatăl şi feciorul au ajuns aici, la Aninoasa, care tocmai se redeschisese ca mânăstire, prin purtarea de grijă a PS Calinic Argatu. Amândoi au slujit cât au putut (şi cum au putut) Domnului, însă condiţiile erau foarte grele. Părintele a fost însărcinat să preia frâiele stăreţiei, însă copilul – după câţiva ani de noviciat – îl anunţă că nu poate continua viaţa de nevoinţe. Respectându-i dorinţa şi chemarea, părintele Clement îl „slobozeşte”, dându-i cuvenita binecuvântare ca sacerdot şi părinte trupesc. Băiatul acum este în lume, în Piteşti, are o carieră care se anunţă strălucită şi o familie fericită. Toată povestea, însă, are un tâlc: pentru mine, ascultătorul, a fost limpede că Dumnezeu i-a atras la călugărie pe părintele Clement şi pe fosta lui soţie tocmai prin propriul lor băiat. Ce nadă dumnezeiască!
Boierul călugărit
Mânăstirea Aninoasa îşi trage numele de la pădurile de arini/anini care se întindeau cândva, înalte şi drepte, pe aceste locuri. Acum acele păduri seculare au dispărut, dar verdele care îmbracă ţinutul este omniprezent prin livezi şi păşuni, şi prin alţi codri care se răsfrâng de pe crestele dealurilor, ca o viitură de verdeaţă.
Cel care a ridicat lavra este un ministru de interne al evului de mijloc valah: aga Tudoran Vlădescu. Provenind dintr-o familie cu credinţă şi bani, înrudit cu toate marile case boiereşti şi domneşti pământene (cumnat cu Negoiţă Văcărescu, tatăl Sfântului Ianache Sfetnicul, slujitorul lui Vodă Brâncoveanu; înrudit, după mamă, cu Basarabii etc.), Tudoran a ridicat, între acareturile curţii proprii, o biserică. Totul se întâmpla în 1677, care coincide cu anul morţii Alexandrei Vlădescu, soţia stăpânului. Boieroaica este îngropată cu jale în pronaosul bisericii celei noi, care se transformă în biserică de mânăstire. Incinta toată îşi schimbă şi ea destinaţia, arătând faptul că acel Tudoran Vlădescu era un om care nu se juca – nici cu dregătoriile, nici cu sentimentele, nici cu dorinţa de mântuire. Mai mult, iată cum moartea unui om poate învia gândul unei mânăstiri. Aşa se face că din mare agă (după ce văzuse moartea în două rânduri) devine un simplu monah, cu numele de Teodosie. În acest punct, fără să forţez asemănările, nu pot să nu văd anumite suprapuneri de destin şi de chemare (păstrând, evident, proporţiile) între actualul părinte duhovnic Clement şi fostul agă.
Între 1722 şi 1730, când la cârma Mitropoliei Ungro-Vlahiei a venit Daniil, o nouă existenţă a început pentru Mânăstirea Aninoasa, lăcaşul său de metanie. Acest mitropolit a alocat sume importante, prin care s-au putut realiza construirea pridvorului susţinut de 6 stâlpi, dar şi unei a doua turle a bisericii. Tot atunci s-au lărgit ferestrele, s-a pardosit aşezământul cu piatră, s-a ridicat o clopotniţă şi în înaltul ei a apărut un clopot de 400 de kg, râvnit chiar şi de ocupaţia militară nemţească din Primul Război. Iarăşi, tot pe vremea vlădicăi Daniil s-a înconjurat mânăstirea cu frumoase şi puternice ziduri (în unele locuri ating 1,8 m), care fac faima locaşului şi în ziua de azi. Îndărătul lor s-au construit chilii, stăreţia, cuhnia şi cele trebuincioase. Tot legat de ziduri şi de sistemul de apărare, se certifică existenţa a 2 gropniţe continuate cu tuneluri (astăzi impracticabile) despre care sătenii ştiu că duceau în caz de pericol până hăt, la Câmpulung, sau în pădurile din apropiere.
Andrei Rubliov al românilor
Pârvu Mutu Câmpulungeanul este iconarul cel mai cunoscut al Ţărilor Române. I se spunea aşa pentru niciodată nu deschidea gura în timpul lucrului, sau până când nu isprăvea ce avea de pictat. Era ferecat în sine, cu gândul la Dumnezeu, Căruia Îi aducea slavă prin harul penelului său. Acest iconar nepereche (care a pictat Mânăstirea Sinaia şi biserica de la Filipeştii de Pădure, de pe domeniul Cantacuzinilor) a lăsat o urmă împreună cu ucenicii săi şi aici, la Aninoasa. Astfel, pictura bisericii este atribuită acestui mare artist, însă straturile ulterioare maschează pe alocuri tuşa inconfundabilă a Câmpulungeanului.
Pictura paraclisului (care a fost ridicat în 1773 de către egumenul Mihail Tărtăşescu Cojoceanu) are autori necunoscuţi, dar scena cu sacrificiul lui Avraam denotă o mare originalitate şi o profundă viziune teologică.
Închinată, secularizată, CAP-izată şi în final eliberată
Istoria Aninoasei, încă din timpul vieţii ctitorului, se leagă de Mânăstirea Câmpulung, căreia i s-a şi închinat. Probabil că experienţa nefericită a atâtor mânăstiri româneşti închinate Locurilor Sfinte sau Muntelui Athos, care au fost falimentate de egumenii greci, l-a decis de Tudoran Vlădescu să pună Aninoasa sub protecţia unei mânăstiri din ţară. Situaţia s-a schimbat însă în 1778, când mânăstirea a fost închinată Mitropoliei Bucureştiului şi când proasta ei administrare a dus la o ruinare lentă. Anul 1864, anul în care Cuza a confiscat pământurile mânăstireşti (şi pentru a le smulge din mâinile călugărilor greci), a adus sfârşitul mânăstirii, care se transformă în biserică a satului. Comuniştii îi dau lovitura de graţie şi o transformă în depozitul CAP-ului. Aşa a gemut ctitoria Vlădescului până în 1993, când i se recunoaşte statutul de mânăstire. Da, dar a fost nevoie ca părintele Clement împreună cu obştea să ridice alături o biserică de mir, pentru nevoile duhovniceşti ale sătenilor. În sfârşit, abia la 1 octombrie 2001 (chiar de sărbătoarea hramului), mânăstirea a fost eliberată de toate neputinţele administrative, legislative, canonice, şi a intrat pe făgaşul său propriu. Autorul moral al acestui proiect este PS Calinic Argatu, cel care şi-a dorit trezirea la viaţa a acestei vetre de rugăciune. După călugări, au apărut maicile (acum 10 la număr), iar stareţă este o tânără monahie, maica Heruvima Ordodi. Deciziile se iau în consiliu, ordinea domneşte peste tot, iar bunul gust este la el acasă.
Trebuie, la final, să mai fac o mărturisire, chiar cu riscul de a supăra pe unii monahi sau stareţi din mânăstirile noastre: nu ştiu cine le „şopteşte” maicilor de aici sau părintelui duhovnic cum să facă, dar este un loc în care nu am întâlnit nici un obiect de prost gust, nici o icoană kitsch, nici un interior „schilodit” în culori ţipătoare sau în calcio vecchio (pe româneşte, stropici), nici fier cornier sau betoane în exces, nici o carpetă pe perete, nici un mobilier dat cu lac lucitor, nici pernuţe, mochete, muşamale şi alte bazaconii care să invadeze biserica sau chiliile. Toată admiraţia şi preţuirea noastră pentru eleganta simplitate a acestei mânăstiri, în care vieţuitorii parcă şi-au însuşit – la nivel vizual – nobilele trăsături ale ctitorilor!