LOADING

Type to search

Prea Sfinţitul Damaschin, episcopul Sloboziei şi Călăraşilor – „La împărtăşanie, preoţii şi ierarhii sunt pe aceeași treaptă cu credincioşii“

Share

Prea Sfinţitul dr. Damaschin Coravu, episcopul Sloboziei şi Călăraşilor, s-a născut în ora­şul Craiova, la 14 septembrie 1940, şi a pri­mit la Botez numele de Dimitrie. A urmat cursurile şcolii primare şi elementare în comuna Borăscu-Gorj (1946-1953).
Apoi şi-a îndreptat paşii spre studiile teologice, absolvind în anul 1961 Seminarul Teo­logic din Craiova şi Institutul Teologic de Grad Universitar din Bucureşti în 1965. Studiile teologice pe care le-a urmat au fost încununate cu o lucrare de doctorat strălucită: Rugăciu­nea Domnească. Studiu filologic, istorico-teologic şi ermineutic (1979), susţinută şi publicată în limba greacă la Facultatea de Teolo­gie din Atena. Despre aceasta părintele Con­stantin Galeriu amintea mereu în cadrul cursurilor de la Facultatea de Teologie din Bucu­reşti, spunând că „este cea mai bună lucrare şi cercetare teologică creştină, indiferent de confesiune, care s-a scris până în prezent despre rugăciunea Tatăl nostru”.
A urmat hirotonia ca episcop-vicar al Arhi­episcopiei Craiovei la 21 septembrie 1980. Preasfinţitul a predat la Seminarul Teologic din Craiova (1968-1970 şi 1979-1980), apoi, din 1992, la Facultatea de Teologie din ace­laşi oraş, fiind şi decanul acestei instituţii de învăţământ superior între anii 1992-2000. A fost şi preşedinte al comitetului de redacţie al periodicului „Analele Universităţii din Craio­va. Seria Teologie“ (1997-2000), pentru ca în anul 2000 să fie ales senator pe viaţă al Sena­tu­lui Universităţii din Craiova.
Dumnezeu a rânduit ca anul trecut să împlinească frumoasa vârstă de 65 de ani de via­ţă şi 25 de ani de arhierie, vârstă care l-a găsit pe Prea Sfinţitul Damaschin în Bărăgan, unde a fost instalat ca ierarh al Episcopiei Slo­boziei şi Călăraşilor în 25 martie 2000, la praz­nicul împărătesc al Bunei Vestiri, în ca­drul unei slujbe desfăşurate în Catedrala episcopală Sfinţii Voievozi din Slobozia, la care au participat Prea Fericitul Teoctist, patriar­hul Bisericii Ortodoxe Române, Înalt Prea Sfin­ţitul Nestor, mitropolitul Olteniei, un impresionant sobor de ierarhi şi preoţi, precum şi un număr mare de credincioşi.
Dată fiind personalitatea PS Damaschin şi vasta sa erudiţie teologică, „Lumea Cre­din­ţei” i-a solicitat un interviu, realizat de cola­boratoarea noastră, monahia Emilia Nistoroiu. (Florian Bichir)

Aş vrea să pun în discuţie în acest interviu un aspect al vieţii bisericeşti care este nefiresc şi în foarte multe cazuri este acceptat ca normal, aşadar nu se fac eforturi de ameliorare a situaţiei. Este vorba de partici­parea credincioşilor la Sfânta Liturghie şi împăr­tă­şirea cu Trupul şi Sân­gele Domnului. în tim­pul nostru, faţă de situaţia din Biserica prima­ră, a intervenit o dife­ren­ţă la împărtă­şirea cu Sfânta Euha­ristie – Cina Dom­nu­lui, între cler şi credin­cioşi.
Pro­blema ridicată este o problemă inte­re­santă şi o proble­mă reală, însă ea tre­bu­ie totuşi nuanţată. În­tr-ade­văr, în creş­ti­nis­mul primar, a­tunci când creştinii erau o minoritate, ei se strân­­geau în jurul bi­se­ricii, sau a preoţi­lor şi dia­co­nilor care deser­veau comunitatea respectivă şi, într-adevăr, se să­vâr­şea Sfân­ta Euharistie şi se îm­păr­tăşeau a­proape toţi. Dacă aceas­tă prac­­tică era comună, mai ales la începutul creştinismului, pentru că se săvârşea această Sfân­tă Taină în amintirea Cinei celei de Taină, cu timpul, a­ceas­tă împărtăşanie a suferit – să-i spu­nem – un salt calitativ. Saltul calitativ se referă la faptul că, dacă la început nu era nevoie de o pregătire cu totul specială, adică în fiecare zi să se spovedească cineva pentru a fi apt pentru a se împărtăşi, pentru a se şti dacă poate să se împărtăşească sau nu, o dată cu înmulţirea creştinilor şi cu împuţinarea clerului faţă de numărul mare al creştinilor, şi datorită, probabil, unei experienţe când s-a constatat că nu toată lumea era pregătită atât de des şi că nu puteau să se împăr­tă­şească unii datorită profesiilor pe care le exer­sau şi nu puteau să fie pregătiţi din punct de vedere spiritual şi moral, atunci s-a trecut la o pregătire, cel puţin temporară, încât să existe totdeauna credincioşi – cel puţin unii dintre ei – care să se împărtă­şeas­că la fiecare Sfântă Liturghie. şi acest lucru este de dorit să se întâmple şi astăzi. Desigur că la noi există parohii, din păcate, de mii sau zeci de mii de suflete. Marea majoritate nu participă în fiecare duminică şi sărbătoare la biserică şi dacă ar participa şi ar solicita să se împărtăşească, preotul le-ar spune că nu pot pentru că nu s-au spovedit, nu s-au pregătit pentru a primi Trupul şi Sângele Domnului cu vrednicie. şi este corect acest lucru.

Preoţii trebuie să aibă duhovnici

Astăzi este rău faptul că, într-adevăr, de multe ori preotul este singurul care se împărtăşeşte şi nu este un lucru normal. Ar tre­bui cel puţin o parte dintre cre­dincioşi să se împărtăşească şi preotul ar trebui să se gândească la o programare a credincioşilor, cel puţin a celor care vin mai des la biserică şi să se spovedească şi să se împărtă­şeas­că o parte din ei. Există foar­te multe biserici unde se procedează în felul acesta dar, din păcate, există şi alte bi­se­rici unde nu se procedează aşa. Desigur că nu am au­zit să fie vorba de o programare propriu-zisă ci, pur şi simplu, preotul i-a îndrumat în aşa fel încât să primească Trupul şi Sângele Domnului cât mai des şi aşa trebuie procedat. Dar dacă încă nu s-a creat o comunita­te conştientă de faptul că modul suprem de trăire cu Hristos este tocmai împărtăşirea cu Trupul şi Sângele Domnului, atunci, la în­ce­put, preoţii ar trebui să procedeze la aceas­tă programare. Şi acest lucru ar fi posibil, cel puţin prin faptul că ar putea să programeze copiii, care nu au nevoie de o spo­ve­danie până la o anumită vârstă şi, pe cât este posibil, să fie pregătiţi în timp şi credincioşii pentru o mai deasă spovedanie şi împărtăşanie.
Un mod de a-i face conştienţi pe preoţi de acest lucru ar putea fi revenirea clerului la aceleaşi condiţii de primire ale împărtă­şa­niei pe care le cer credincioşilor lor.
Preoţii şi ierarhii sunt pe aceeaşi treaptă cu credincioşii în privinţa primirii împărtăşaniei. Fiecare preot şi fiecare ierarh ar trebui să aibă – şi cred că în majoritatea cazurilor îşi au – duhovnici şi, dacă nu săptămânal, dar din timp în timp se duc şi se spovedesc. Este adevărat că preotul este obligat să se împărtăşeas­că pentru că el nu poate să săvârşească Sfânta Liturghie şi să nu se împărtăşească. Însă el trebuie să aibă conştiinţa aceasta că împărtăşirea cu nevrednicie cu Trupul şi Sângele Domnului este la fel de acuzatoare, este chiar mai acuzatoare la adresa lui decât cea a simplilor credincioşi. Însă, din păcate, cred că există şi preoţi, mai tineri sau mai în vârstă, care citind prescripţiile acestea că preotul neapărat trebuie să se împărtăşeas­că, să potrivească Sfintele Taine, uită că trebuie să fie la fel de pregătiţi ca ceilalţi credincioşi, ca păstoriţii lui. şi uită în timp. Înainte de a fi hirotonit s-a spovedit, s-a împărtăşit în mod normal dar, după aceea, unii dintre ei se miră că trebuie să se spo­vedească atât de des şi că trebuie să aibă un duhovnic la care să se spovedească în mod frecvent.

Creştinismul nu face deosebiri

Vă rog să abordăm în acest interviu câteva aspecte privind prezenta femeii în viaţa Bisericii.
Din punct de vedere teologic şi religios nu există deosebire între bărbat şi femeie. O spune atitudinea Mântuito­rului faţă de bărbaţi şi femei, pentru că El a avut uce­nici şi ucenice, nu a avut numai ucenici. Desigur că au dominat bărbaţii, pentru că aceasta era societatea şi nu putea să nu ţină cont de o realitate a epocii respective. De aceea ucenicii cei mai apropiaţi sunt bărbaţi. Dar vedem că au fost şi atâtea femei în preajma Mântuitorului. Creştinismul tocmai că nu mai face această deosebire între bărbaţi şi femei, între oamenii liberi şi sclavi. Nu face deosebire esenţială între persoanele respective, dar nici nu răstoarnă brutal situaţia nedreaptă în care se află societatea res­pectivă, ci caută ca învăţătura nouă pe care o dă să ducă la schimbări în timp, schimbări care într-adevăr au şi avut loc. Deci şi bărbatul şi femeia îşi au locul lor în Biserică, toţi sunt mădulare ale trupului tainic al Mân­tui­torului.

Mişcarea feministă exagerează

În Biserică, ca şi în familie, fiecare om este prezent ca persoană, care nu se poate epuiza în roluri. De ce se abordează în simpozioane, în scrieri, numai rolul femeii?
Desigur că acest lucru se datorează faptului că în ultimele decenii a existat şi exis­tă o mişcare feministă, o mişcare a femeilor care socotesc că sunt nedreptăţite, că socie­tatea este dominată de bărbaţi şi că nu li se recunoaşte sau nu li se atribuie ceea ce li se cuvine. Acest lucru este şi adevărat, în sensul că, într-adevăr, femeia, în decursul timpului, nu a avut în societate aceleaşi drepturi şi atribuţii ca bărbatul, iar în timpul din urmă s-a ridicat pentru a-şi obţine drepturile. Însă, cum se întâmplă de obicei, şi în acest caz lucrurile sau acţiunile respective au luat o dimensiune exagerată, creandu-se şi situaţii care nu pot fi acceptate. Această mişcare, care a avut loc mai ales în societatea apuseană, s-a repercutat şi în sânul Bisericii, a avut reverberaţii şi are o influenţă în societatea creştină, în special în societatea apuseană şi, ca să fiu mai precis, în societatea protestantă. Treptat s-a ajuns la exagerari în aşa fel încât, spre exemplu, s-au creat versiuni ale Sfintei Scripturi prin care se contestă folosirea persoanei masculine pentru Dumnezeu şi se foloseste o persoană ambigenă, adica Dumnezeu El şi Ea. Desigur că acestea sunt exagerari. De asemenea s-a ajuns la hirotonirea femeii, în toate treptele clericale. În Biserica primară a existat treapta diaconiţelor şi astăzi există diferite interpretari asupra acestei trepte, în sensul că unii consideră că această treaptă nu a fost de natură harica, ci doar în sensul propriu al cuvântului, de ajutător, slujitor în Biserică, iar alţii socotesc că nu a existat diferenţă harică între diaconiţă şi diacon. Din punct de vedere ortodox, deşi nu m-a preocupat această problemă, aş vrea să spun că aceste exagerari sunt şi în dauna societăţii dar, mai ales, în dauna femeii. S-a ajuns ca unele femei să dobândească un comportament de bărbat, femeie androgenizată şi toată lumea are de suferit.
Dacă nu se vorbeşte de bărbat este pentru că bărbatul a fost şi este socotit ca acela care trebuie să-şi îndeplinească îndatoririle în mod special, este cel care trebuie să asigure stabilitatea familiei, care trebuie să ocrotească femeia. Din punctul de vedere al Bisericii Ortodoxe nu există deosebire în faţa lui Dumnezeu între bărbat şi femeie, însă fiecare – bărbatul şi femeia - au fost creaţi de Dumnezeu şi au o menire specifică, prin care se completează reciproc. Chiar dacă, spre exemplu astăzi, ştiinţa poate crea un embrion în laborator, acesta trăieste astfel până la un stadiu. Este nevoie apoi de o mamă purtătoare. Apoi, este vorba şi de anumite calităţi speciale cu care a fost înzestrată femeia. Este vorba de spiritul matern, care nu poate fi egalat de bărbat oricâtă dragoste şi oricâtă pricepere ar avea acesta. Spiritul de sacrificiu este mult mai accentuat la femeie, atunci când aceasta este normală şi nu este alterată în fiinţa ei. Biserica ortodoxă socoteşte că ceea ce Dumnezeu a lăsat nu trebuie să se schimbe radical, trebuie ca fiecare să caute să se desăvârşească în specificitatea sa, în calităţile native pe care le-a primit. Rolurile sunt multiple şi ale unuia şi ale celuilalt. Şi sunt complementare.