Preotul dintre tunuri

Pe poligon este forfotă mare. Sute de soldaţi aşteaptă înfriguraţi începerea demonstraţiilor. Ofiţerii se agită, stabilind ultimele detalii, oficialităţile locale încep să apară, iar civilii atraşi de „Porţile Deschise“ ale sărbătorii privesc cu nostalgia tinereţii la uniformele soldaţilor înşiruiţi în poligon. Un grup de copii „pipăie“ cu priviri uimite toate minunăţiile tehnice din faţa lor, prinşi parcă într-un film de acţiune pe viu, cu eroi în carne şi oase.

„Să trăiţi, Hristos a înviat!“

În mijlocul acestui tumult, îl distingem cu uşurinţă pe omul nostru: preotul militar, îmbrăcat într-o sutană kaki, simplă, dar impunătoare. E ca un magnet. În jurul lui se adu­­nă ciorchine uniformele de camuflaj ale mi­litarilor, atraşi de personalitatea debordan­tă a prelatului. Îi ştie pe toţi după nume sau po­recle, le cunoaşte calităţile şi faptele, ştie greutăţile fiecăruia, de la ultimul soldat la comandant. Aşa că trece printre ei „binecu­vân­tându-l“ pe fiecare cu cîte o vorbă de duh, o pildă haioasă, o poantă cu veşnicul Bulă. Nu par a fi scoase din scripturi pildele părintelui Cioca, ci mai degrabă dintr-un îndrumar original al vieţii cazone, adunat cu mult umor într-o viaţă de om debordînd de energie şi originalitate. Şi pe noi ne întîmpină cu un salut aiuritor: „Să trăiţi, Hristos a înviat!“. Răspundem conform uzanţelor, de-abia stăpînindu-ne un zîmbet. Apoi sîntem luaţi în primire de vulcanicul personaj care acceptă fără rezerve să ne împărtăşeas­că taina unui destin ieşit din comun, dominat de pasiunea arzătoare pentru Dumne­zeu şi pentru uniforma militară.

Urmaşul lui Horea şi al cavaleriştilor din garda regală

Printre pocnete de armă, aflăm că părin­te­le Visarion Cioca s-a născut acum 53 de ani lângă Sebeş Alba, în comuna Câlnic, sa­tul Deal. „O zonă dumnezeiască – spune pre­o­tul – dominată de culturi de viţă de vie. Oamenii de acolo muncesc mult, dar mai şi dorm la umbra paharului. E dreptul lor, după atâta muncă. Vorba locului este asta: cui nu-i place vinul, ori îi beteag, ori îi prost“.
Dragoste de Dumnezeu şi pasiunea pentru armată le-a moştenit din familie. A crescut în respectul celor sfinte şi a uniformei militare. Un înaintaş de-al lui, Oprean Ioan, a fost preotul comunei şi unul dintre sfetnicii lui Horea. A pierit, împreună cu toată fa­milia, în timpul răscoalei. Unchii lui Visa­rion din partea mamei au murit cu toţii pe frontul de Est, iar bunica lui a murit aşteptându-i şi pomenindu-i zi de zi. Tatăl lui Vi­sarion a avut şi el un destin legat de armată. A fost sergent de cavalerie în Divizia de Gardă Călare a Mareşalului Antonescu, ceea ce i-a adus apoi multe necazuri cu comuniş­tii veniţi la putere după 1945. „Cu asemenea tradiţii în familie, am vrut cu orice preţ să fac liceul militar,“ ne mărturiseşte părintele Cioca. „Dar când  s-a ajuns la puricarea dosarelor, comuniştii au decis că am origi­ne nesănătoasă. Cu unchii morţi în luptele cu ruşii, cu un tată în garda regală şi care nici nu vroia să intre în CAP, eu nu aveam ce căuta în Armata Populară.“

Între sutană şi uniformă

Permanenta pen­du­lare între cele do­uă mari pasiuni ale vieţii sale l-au făcut pe părintele Cioca să devieze din nou spre armată. S-a înscris la şcoala de ofiţeri de rezervă de la Turda, unde a luat contact cu patima vieţii lui: tunurile. A învăţat doar un an tainele vie­ţii de artilerist, după care, în 1976, a revenit la cele sfinte, s-a hirotonisit şi a devenit preot paroh al comunei Noşlac din judeţul Alba. „Antagonismul dintre religie şi ateismul armatei comuniste m-au făcut să revin la preoţie“, mărturiseste Visarion Cioca.

Primar şi preot

În comuna Noş­lac a rămas timp de 20 de ani ca să-i păstorească pe localnici. Evident că „microbul“ îl roade în continuare, aşa că ridică o biserică pe care o pune la dispoziţia Brigăzii 6 de Vânători de Munte din Alba Iulia. După Revoluţie şi-a asu­mat şi rolul de lider mirean al comunităţii, devenind primarul comunei. Din 1990 până în 1996, i-a îndrumat pe sătenii din Noşlac şi din biserică şi din primărie. „E o prostie in­terdicţia asta de acum, ca preoţii să nu poată avea funcţii administrative“ crede părintele Cioca. „Nu e vorba de politică, ci de administraţie! Dintotdeauna preoţii fă­ceau parte din sfatul ţării. Acum de ce nu mai pot să o facă? Preotul crede oricui, şi celui bogat şi celui sărac şi aduce credinţa în actul de conducere… Tocmai asta lipseşte acum acestei ţări, deoarece corupţia ţine de lipsa de credinţă“.

Numărul unu ca preot militar

Deşi este atât de prins în treburile comunităţii pe care o păstorea, Visarion Cioca părăseşte totul în 1996, pentru a se înscrie în prima clasă de preoţi militari înfiinţată în acel an pe lângă Academia de înalte Studii Militare. Face parte din prima promoţie de preoţi militari de după război şi este posesorul primei diplome înmânate în România după 1945. Primeşte învestitura oficială din mâinile ministrului Tinca şi ale Patriarhului Teoctist, după care îşi începe mult aşteptata carieră de duhovnic al oştirii, la Corpul 6 Armată din Târgu Mureş. Aici devine imediat un personaj central al vieţii militarilor. Toa­tă lumea îl cunoaşte pentru veselia ce o emană, pentru nonconformismul şi spiritul de iniţiativă ieşit din comun. Neastâmpă­rul său interior îl fac să treacă urgent la treabă.

Obiecte de cult din arme şi muniţii

Ridică în curtea Comandamentului o troiţă din lemn pe care o sculptează cu mâinile lui şi o împrejmuieşte cu capete de obuze dezafectate. Aici începe un alt capitol interesant în viaţa preotului militar. Des­coperă plăcerea de a confecţiona obiecte bisericeşti din piese de armament. Din mâi­nile lui ies candelabre făcute din cartuşe de mitralieră, sfeşnice din proiectile de AG, suporturi de lumânări din grenade şi multe alte lucruri de mare mirare pentru credincioşii ce trec pragul lăcaşurilor în care slu­jeşte Visarion Cioca. Întrebat dacă ceea ce face nu vine în cotradicţie cu sfintele scripturi care poruncesc cu tărie „Să nu ucizi“, preotul în uniformă răspunde: „Nu, deoarece transform unealta morţii în unealta păcii şi a Domnului“. După care, pentru a pune punct disputei citează dintr-o lucrare a lui Partenie Ciopran, fost episcop al armatei în perioada interbelică: „Biserica deosebeşte două feluri de războaie: războiul de cotro­pire pe care îl respinge şi războiul de apărare pe care-l ordonă.“

Capela marţială

L-am întrebat şi pe colonelul Lăcătuşu cum a reuşit să ridice mica bijuterie de lemn din interiorul cazarmei de tancuri. „Cu multă trudă“, ne-a mărturisit el. „Întreaga construc­ţie s-a ridicat fără a apela la vreun leu din bugetul armatei. Cadrele militare au contri­buit benevol cu sume de bani, au făcut mun­că patriotică, iar restul l-am obţinut de la sponsori. Am primit lemn de la sătenii de pe valea Mureşului, din zona Topliţei şi din comunele Hodac şi Ibăneşti. Pictura interioară a fost executată de pictorul moldo­vean Tistu, pe banii Societăţii Steaua Ro­mână din Câmpina. Aici a fost vorba de un fel de barter: părintele Visarion Cioca le-a făcut celor din Câmpina o troiţă de lemn, iar ei au plătit în schimb costul picturii. Firme private ne-au ajutat şi ele cu bani şi lucrări, iar restul l-a făcut părintele Cioca. A lucrat cu mânecile suflecate la sculptarea catapetesmei, a tras la joagăr, la polizor, iar obiectele de cult le-a făcut pe toate din muniţie scoasă din uz. Merită să mergeţi să ve­deţi minunile care s-au petrecut acolo“. Aflăm apoi că una dintre minunile legate de mica biserică de lemn îl au ca protagonist chiar pe colonelul Lăcătuşu. Viaţa agitată de tanchist l-a făcut să suporte două by-pass-uri coronariene. Ultimul dintre ele a fost făcut chiar după sfinţirea bisericii pe care a ctitorit-o. Operaţia a fost reuşită, iar acum şi-a regăsit energia bine-cunoscută şi pofta de viaţă. S-a înhămat chiar şi la acţiuni cetăţeneşti foarte solicitante, fiind preşe­din­tele consiliului de conducere al clubului sportiv A.S.A. Târgu Mureş, căruia se străduieşte din răsputeri să-i redea vechea strălucire.