LOADING

Type to search

Lumea Credintei, anul V, nr. 10 (51) Octombrie 2007

Lumea Credintei, anul V, nr. 10 (51) Octombrie 2007

Share

EDITORIAL   –   A ȘASEA HARISMĂ

După ce „luminile rampei” s-au stins – adică după ce a fost făcut anunţul oficial că Daniel Ciobotea este noul Patriarh al României în urma votului Colegiului Electoral Bisericesc, după ce presa şi-a luat cu lăcomie tainul de declaraţii, fotografii, imagini şi picanterii, după ce ştirea lansată pe agenţiile presă a făcut înconjurul lumii, după ce grupul de susţinători adunat pe platoul dintre Catedrală şi Palat şi-a exprimat felicitările, după ce celălalt grup, de ne-susţinători, a părăsit în tăcere Dealul – aşadar, după acest final de zi memorabilă a Bisericii noastre, s-a aşternut o binevenită acalmie. Membrii Sinodului s-au relaxat după acest veritabil tur de forţă, consilierii au răsuflat uşuraţi că tot greul trecuse, cei câţiva laici rămaşi prin Palat sporovăiau lejer. A venit şi momentul mesei, în care Patriarhul ales şi-a făcut apariţia. Aici intervine primul gest de chibzuinţă patriahală: toată seara a stat de vorbă, în principal, cu Mitropolitul Bartolomeu al Clujului şi cu Teofan al Olteniei. Acest gest nu înseamnă nimic altceva decât faptul că pe noul Patriarh Daniel îl interesează cel mai mult (mai mult chiar decât bucuria omenească a victoriei) unitatea Sfântului Sinod, adică a Bisericii. Aşa cum a lăsat-o, după 21 de ani, predecesorul său, Teoctist, şi aşa cum acesta a primit-o de la înaintaşii săi.
Despre ce au vorbit cei trei? Au abordat subiecte teologice, ecleziale. Într-un asemenea moment, în care oricine ar fi vorbit despre viitor! Despre planuri de perspectivă, despre reorganizari, despre proiecte urgente etc. Nu, cei trei înalţi ierarhi au vorbit cel mai mult despre Maica Domnului…

Acest lucru mă face să cred că al 6‑lea este un număr… „norocos” pentru Biserica noastră. Bine, este ştiut că „Norocul şi-l mai fac şi oamenii”, iar în acest caz proverbul pare să acopere cât poate el de bine realitatea. Pentru care faptele vorbesc, cu elocinţa concretului, prin bilanţul celor 17 ani de restaurare, de organizare şi, ulterior, de înflorire a Mitropoliei de la Iaşi. De ce nu s-ar repeta acelaşi scenariu şi aici, la Bucureşti? Premisele arată că acest lucru este perfect posibil. Cu câteva condiţii punctuale. Mai exact, 5 – tot atâtea câţi Patriarhi a avut ţara asta.
Prima (de la Miron Cristea citire): bănăţean (tenace şi ordonat) ca şi Daniel, primul Patriarh al României Mari a excelat la capitolul administraţie. Înfiinţarea de noi eparhii a fost prioritatea epocii, dar acest lucru nu şi-a pierdut din actualitate în prezent. Dimpotrivă. Acum, în lumea artificială în care sunt siliţi să vieţuiască, oamenii tânjesc după apropierea concretă de păstorii lor. Mărirea numărului de episcopi atrage, pe de o parte, o mângâiere colectivă de proporţii, o consolare şi o terapie duhovnicească de grup la scară naţională; ceea ce nu-i puţin lucru. Pe de altă parte, face ca administraţia episcopală să fie mai realistă şi mai eficientă.
A doua (de la Nicodim Munteanu citire): neamestecul cu lumea politică, cu legile ei şi scopurile ei. Acest Patriarh călugăros a avut neşansa să fie contemporan cu asediul comunismului (al ateismului de partid şi de stat) asupra României. A eschivat – el şi Instituţia Bisericii – cât s-a putut, dar vremurile au fost foarte ostile. Rezistenţa lui înverşunată, dusă până la epuizarea sufletească şi fizică, pot rămâne un model de neascultare a „cântecului de sirenă” care se face auzit tot timpul din partea puternicilor zilei. Bătrânul Patriarh a rămas aproape neclintit şi aşa s-a dus la Domnul: prea fericit că scapă, mâhnit pentru ce lasă în urmă.
A treia (de la Justinian Marina citire): susţinerea colaboratorilor / apropiaţilor săi până la capăt şi iertarea. În cele mai tulburi vremuri pentru Biserica noastră, Justinian s-a luptat ca un leu pentru oamenii săi, pe care i-a readus încet, unul câte unul, la viaţă. Nu a putut salva călugării de la alungarea lor din mânăstiri în ‘59, nici prigoana sistematică timp de două decenii împotriva preoţilor de mir, dar imediat ce s-a putut i-a „reabilitat” pe toţi. Chiar dacă mulţi l-au judecat omeneşte, chiar dacă nenumăraţi l-au jignit, a avut puterea să treacă peste toate. De aceea e deasupra tuturor şi rămâne un mare Patriarh, sau poate chiar ­PATRIARHUL.

A patra (de la Justin Moisescu citire): cultura şi rafinamentul. Cel mai „stilat”, cel mai „rasat” Patriarh, cel mai citit, cel mai doct. Profesor prin vocaţie, cărturar prin formaţie, Justin a ştiut să păstreze ceea ce era bun din învăţământul teologic şi să împrospăteze permanent aerul academic de la „Teologie”. Aici, la noi, acum, se simte imperios nevoia unei schimbări în profunzimea sistemului şi acesta ar fi un semn important că lucrurile merg în direcţia bună.

A cincea (de la Teoctist Arăpaşu citire): mângâierile părinteşti şi duhul colocvial. Da, acestea fac aproape cât toate celelalte la un loc, pentru că românii par, în vremea din urmă, o naţiune în pragul colapsului afectiv. Unde a excelat bătrânul Patriarh Teoctist? La mângâieri, cu timp şi fără timp. Niciodată o relaţie de afecţiune nu se poate consuma de la distanţă. E nevoie de apropiere, de atingere, de cuvinte, de priviri, de tăceri. Asta adună oamenii la un loc de bunăvoie, cu entuziasm, asta creează „dependenţă” duhovnicească.

Am prezentat, pe scurt, 5 harisme de căpătâi ale predecesorilor Patriarhului Daniel. Toate sunt perfect actuale şi reprezintă soluţii urgente la provocările zilei de astăzi. Pe toate le are, în proporţii diferite, actualul nostru Patriarh. Pe care din ele însă o va „lucra”, pe care o va „apăsa” mai mult – nu putem şti. Cert este că în suita aceasta a Întâistătătorilor, Prea Fericitul Daniel pare cel mai înzestrat dintre toţi, cu o Biserică aproape „la cheie”, aşezat în „vremuri paşnice”, pentru care ne rugăm necontenit. Patriarhatul acesta devine astfel o şansă reală pentru noi toţi de a asista şi lucra la restabilirea lucrurilor, de a le pune în ordine pe scara valorilor, demult părăginită şi cu treptele prăbuşite. Or, aceasta se poate face nu numai în Biserică, ci şi din Biserică, inclusiv la nivel naţional şi – de ce nu? – european.
Şi cum prejudecăţile întotdeauna încurcă citirea corectă a adevărului, noi – laicatul – privim cu încredinţare la harismele Patriarhului Daniel şi la punerea lor în lucrare. Care este a şasea harismă – cea sub a cărei pecete va sta noua eră patriarhală – nu ştim a spune acum. Noi nădăjduim că poate fi una mai presus de toate celelalte cinci…