LOADING

Type to search

Marii duhovnici ai neamului

Avva Macarie Prodromitul

Share

Părintele Macarie Tănase de la Schitul Prodromu a trecut la cele veşnice în septembrie 2014. 

Eu întotdeauna am considerat că între definiţia călugărului şi avva Macarie trebuie pus semnul egalităţii! Până la sărbătoarea Înălţării Sfintei Cruci de anul acesta, dacă mă întrebau copiii cum trebuie să fie un călugăr le răspundeam invariabil: „Ca părintele Macarie de la Prodromou”. Pe urmă le povesteam cum am fost o dată la el în chilie şi n‑am avut unde să stau jos decât în… geam! Asta pentru că avva Macarie n‑avea nimic în chilie decât un pat, un ceas (care‑i era trebuincios pentru că era paracliserul schitului), un sfeşnic cu o lumânare pe jumătate arsă şi câteva cărţi. Aşa că am dat sfeşnicul mai la o parte şi am stat pe pervazul ferestrei, pentru că n‑am îndrăznit să şed pe pat, lângă avva…

Când i‑am zărit întâia oară căutătura aspră am început să‑l cam ocolesc, pentru că mi se părea că‑mi vede toate păcatele – şi cine ştie, poate că nu eram departe de adevăr?! Pe urmă însă, am descoperit că de fapt, eu nu găseam la copiii din ziua de azi atâta candoare câtă avea el! Nu era învăţat să stea de vorbă cu oamenii şi atunci te întreba pe tine ce mai e prin lume. De fapt, făcea asta ca să‑şi apere intimitatea şi nu pentru că l‑ar fi interesat cele lumeşti. De acelea nu şi‑a lipit vreodată sufletul pentru că a fost un monah tare iubitor de neagonisire: dacă intrai la el şi nu‑i vedeai patul nici n‑ai fi ştiut că te afli într‑o chilie!

A intrat avva Macarie fecior de 14 ani în mănăstire şi a părăsit‑o după aproape… 74 de ani de nevoinţe, cu adevărat aspre! El n‑a ieşit din Athos vreodată, pentru nicio trebuinţă – deşi venise în schit de mai bine de 35 de ani!

De voiai să stai de vorbă părintele Macarie – deşi el nu era prea sfătos şi nici nu căuta vreodată pricină de grăire – trebuia să aştepţi să se facă ceas de rugăciune, pentru că nu ieşea din chilie (şi nici nu primea pe cineva!) decât când erau rânduite slujbele, ori dacă trebuia să meargă la trapeză. Întotdeauna mergea aplecat spre înlăuntrul său şi nu se abătea nicicând din drum, dar nu păşea grăbit, pentru că în totdeauna se ruga în timpul mersului. Tot aşa l‑a sfătuit şi pe părintele Gherasim să facă: păşeşti cu dreptul – zici: „Doamne Iisuse Hristoase” – apoi cu stângul: „Fiul lui Dumnezeu”… Şi tot aşa, până în veşnicie!

Când mă gândesc la el m‑apucă frica pentru mântuirea mea – căci îmi cunosc slaba măsură: între mine şi avva Macarie e distanţă ca de la cer la pământ!

Eu ştiu că părintele Macarie s‑a dus „la loc luminat” pentru că, în noaptea dinaintea adormirii sale, l‑am văzut aievea în vis cătând (senin şi fără de nicio grijă) către o lumină cerească care împrejmuia zidurile Prodromului şi către se pregătea să meargă… Cu o zi înainte, sâmbăta, el l‑a întrebat pe părintele Matei, iconarul, în care zi din lună se aflau. Şi după ce a aflat că a doua zi începea anul bisericesc (după calendarul neîndreptat, a doua zi începea luna septembrie, în timp ce noi prăznuiam Înălţarea Sfintei Cruci), a arătat cu degetul spre cer şi a zis: „O zi mai am!”…

Ca să scape de mine – pentru că în toată vremea îl întrebam dacă n‑are cumva nevoie de ceva – mi‑a cerut să‑i aduc „9Vita”, iar eu, de câte ori mă‑nvredniceam s‑ajung în Sfântul Munte, negreşit veneam cu acele multivitamine chinezeşti. O singură dată – pentru că mă‑ntorsesem în Prodromou după doar o săptămână – nu i‑am mai adus acele drajeuri şi el m‑a întrebat despre ele. „Părinte, dar ţi‑am adus două flacoane săptămâna trecută”, i‑am răspuns eu. „Da” – zice – „dar le‑am uitat în geam şi le‑a topit soarele”! Deci nu‑i păsa bătrânului de întremarea sa, ci doar voia să mă facă pe mine să cred că‑i sunt de folos!

Avva Macarie era un om înalt la stat şi uscat de asprimea cu care îşi nevoia trupul. Ajunsese la mare măsură duhovnicească, dar tot atât de mare era şi măsura piciorului său, lucru pentru care îi era anevoie să aibă ghete care să i se potrivească. Cum iarăşi l‑am întrebat ce să‑i mai aduc când o să mă întorc, iarna aceasta mi‑a arătat că avea în picioare nişte şlapi din cauciuc,pentru că nu găsea încălţări în care să‑i încapă şi colţunii din lână. Eu n‑am mai stat la vorbă şi am zbuchit‑o afară din schit şi‑am sunat‑o pe Alina – o bună creştină din Bucureşti – şi am rugat‑o să‑mi facă rost de o pereche de ghete foarte mari pentru bătrân. Când m‑am întors în schit, părintele Macarie mă căuta deja ca să‑mi spună că n‑o să‑i fie de trebuinţă pentru că „nu mai apucă altă iarnă” (şi eu nu l‑am crezut atunci!). Zic: „Părinte, eu am dat comanda deja. De‑acuma, voia Domnului!”. Peste puţină vreme, când mai erau doar două zile până să mă întorc în Athos, m‑a sunat Alina şi m‑a întreabat direct „când plec”? „Trebuie neapărat să‑i fac rost de ghete părintelui Macarie” – mi‑a zis după ce a aflat ziua plănuită. „Nu‑i nimic” – i‑am răspuns – „peste două săptămâni trebuie să mă plec iar şi o să i le duc atunci”. Până la urmă însă, a apelat la urgenţa Fan Curier-ului şi ghetele au ajuns la mine la vreme potrivită. De ce atâta grabă? Pentru că Alina nu s‑a mai putut ruga în ceasul acela din noapte: l‑a văzut pe părintele Macarie aşteptându‑şi ghetele! Şi trebuie că‑i era tare frig bătrânului de vreme ce a plecat din biserică şi s‑a încălţat cu ele în timpul Utreniei!…

Ar fi trebuit să împlinească 88 de ani pământeşti, dar a plecat la Domnul mai devreme. Cred însă că i‑au fost destui anii ca să‑şi câştige mântuirea pentru că a fost avva Macarie acesta, om de multă rugăciune, aspru foarte cu sine însuși, neagonisitor, negrabnic la vorbire şi fără de vicleşug… Pentru acestea – şi pentru încă multe alte virtuţi pe care şi le‑a lucrat în îndelungi nevoinţe –, nădăjduiesc că Dumnezeu îl va număra printre drepţii săi!

George Crasnean

Previous Article

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *