Constantin Brâncoveanu revendicat de masoni!
Share

“Brâncoveanu, primul mason român?” – iată titlul cel mai şocant al Evenimentului zilei de duminică 9 septembrie 2007. Autorul scurtului articol (Florian Bichir) rezumă de fapt expunerea Marelui Maestru al Marii Loje Naţionale a României, Viorel Danacu, dar, în afară de semnul de întrebare din titlu, nu formulează vreo rezervă critică – nici faţă de tupeul unei asemenea revendicări, nici faţă de evidentul ei anacronism.
Sâmbătă 8 septembrie, în timp ce Biserica prăznuia Naşterea Maicii Domnului, Marea Lojă Naţională a României îi comemora la Bucureşti, în incinta Templului Istoric Masonic din str. Gramont 3, pe Florian Pittiş şi pe ceilalţi “fraţi incorporaţi în eternitate”. Cu acest prilej, Marele Maestru Viorel Danacu aducea la cunoştinţa asistenţei pretinsul “rezultat” al unui “studiu” realizat recent de Centrul Regional de Studii Francmasonice Paris-Bucureşti: primul mason român ar fi fost nimeni altul decât… voievodul martir Constantin Brâncoveanu, canonizat de B.O.R. în 1992!
Pe ce se bazează oare această elucubraţie tendenţioasă? Pe faptul că secretarul voievodului, aventurierul italian Antonio Maria del Chiaro, a fost de la un moment dat mason, înfiinţând o lojă la Galaţi, în 1734, şi apoi o alta la Iaşi, cu fanariotul Constantin Mavrocordat. De aici concluzia abruptă: „Deşi nu există documente clare, este greu de crezut că Antonio Maria Del Chiaro nu l-a iniţiat pe marele domnitor-martir Constantin Brâncoveanu în masonerie” (subl. mea), de vreme ce mai târziu “făcea acelaşi lucru cu domnitorul Moldovei, Constantin Mavrocordat”!
Dar lucrurile nu se opresc aici. Tupeul mistificator este împins până la următorul corolar propagandistic: “Putem spune, fără a exagera, că primul român identificat în istorie ca aparţinând masoneriei este dreptcredinciosul voievod Constantin Brâncoveanu, canonizat de Biserica Ortodoxă, lucru care demonstrează că masoneria română şi Biserica au fost nu doar puncte de sprijin, adevărate coloane ale acestui neam, ci şi în perfectă conlucrare. Constantin Brâncoveanu merită deci cinstit nu doar ca un martir al Bisericii dreptmăritoare, ci şi ca un frate trecut la Orientul Etern” (subl. mea)!
E de spus că Antonio Maria del Chiaro (autorul acelei bizare Storia delle moderne rivoluzioni della Valacchia, Veneţia, 1718), fire arivistă şi uneltitoare, înclinată să admire la Brâncoveanu mai degrabă abilitatea politică decât evlavia religioasă (sapeva pelar la gazzuola senza farla gridare, “ştia să tundă oaia fără s-o facă să behăie”), n-ar fi ezitat, desigur, să-şi atragă stăpânul în masonerie, dar totuşi cu această condiţie minimală: ca masoneria să fi existat pe vremea când el era tânăr secretar al voievodului valah. Or, cât de activ mason ar fi fost italianul mai târziu, fapt este că, după toate istoriile autorizate, primele structuri masonice moderne apar în Occident abia la 1717, în vreme ce voievodul român a fost martirizat de către turci la… 1714. Masonii români ar voi să ne convingă, aşadar, că Brâncoveanu ar fi fost iniţiat în masonerie înainte ca aceasta să se fi înfiinţat!
Astfel de încercări penibile de revendicare pro domo a unor mari personalităţi ale istoriei naţionale, cu intenţia de a ne face să credem că n-ar fi existat niciodată incompatibilitate între masonerie şi Biserica strămoşească, reprezintă tot atâtea sfidări ale adevărului istoric şi ale bunului simţ elementar. Ca să nu mai spun că, chiar dacă Brâncoveanu s‑ar fi încurcat cu masoneria delle moderne rivoluzioni, moartea martirică pentru Hristos, laolaltă cu toţi fiii lui, ar fi răscumpărat acest păcat de heterodoxie conjuncturală, ca şi altele mai mari sau mai mici, iar sfinţenia i-ar fi rămas la fel de indiscutabilă şi de străină de interesele impure ale demagogilor de serviciu ai secolului XXI.