“Brâncoveanu, primul mason ro­­mân?” – iată titlul cel mai şocant al Eve­nimentului zi­lei de duminică 9 sep­tembrie 2007. Au­­torul scurtului arti­col (Florian Bi­chir) rezumă de fapt ex­punerea Marelui ­Maestru al Marii Loje Naţionale a României, Viorel Danacu, dar, în afară de semnul de între­bare din titlu, nu formulează vreo rezervă critică – nici faţă de tupeul unei asemenea revendicări, nici faţă de evidentul ei anacronism.
Sâmbătă 8 septembrie, în timp ce Biserica prăznuia Naşterea Maicii Domnului, Ma­­­­rea Lojă Naţională a României îi co­memora la Bu­cureşti, în incinta Templului Isto­ric Maso­nic din str. Gramont 3, pe Florian Pittiş şi pe ceilalţi “fraţi incorporaţi în eternitate”. Cu acest prilej, Marele Maestru Viorel Danacu aducea la cunoştinţa asistenţei pretinsul “rezultat” al unui “studiu” rea­li­zat re­cent de Centrul Regional de Studii Franc­masonice Paris-Bucureşti: primul mason român ar fi fost nimeni altul decât… voievodul martir Constantin Brâncoveanu, cano­nizat de B.O.R. în 1992!
Pe ce se bazează oare această elu­cubraţie tendenţioasă? Pe faptul că se­cretarul voievodului, aventurierul italian Antonio Maria del Chiaro, a fost de la un moment dat mason, în­fiinţând o lojă la Galaţi, în 1734, şi apoi o alta la Iaşi, cu fanariotul Constantin Mavrocordat. De aici concluzia abrup­tă: „Deşi nu exis­tă documente clare, este greu de crezut că Antonio Maria Del Chiaro nu l-a iniţiat pe marele dom­nitor-mar­tir Constantin Brâncoveanu în ma­sonerie” (subl. mea), de vreme ce mai târziu “făcea acelaşi lucru cu dom­nitorul Moldovei, Constantin Mavrocordat”!
Dar lucrurile nu se opresc aici. Tu­­peul mistificator este împins până la următorul corolar propagandistic: “Putem spune, fără a exagera, că pri­mul român identificat în isto­rie ca aparţinând masoneriei este dreptcre­dinciosul voievod Con­stan­tin Brânco­veanu, cano­ni­zat de Biserica Ortodoxă, lucru care demonstrează că masoneria ro­mână şi Biserica au fost nu doar puncte de sprijin, adevărate co­loane ale acestui neam, ci şi în perfectă conlucrare. Constantin Brân­coveanu merită deci cinstit nu doar ca un martir al Bisericii dreptmăritoare, ci şi ca un frate trecut la Orientul Etern” (subl. mea)!
E de spus că Antonio Maria del Chiaro (autorul acelei bizare Storia delle moderne rivoluzioni della Valacchia, Veneţia, 1718), fire arivistă şi uneltitoare, înclinată să admire la Brânco­veanu mai degrabă abilitatea politică decât evla­via religioasă (sapeva pelar la gazzuola senza ­farla gridare, “ştia să tundă oaia fără s-o facă să behăie”), n-ar fi ezitat, desigur, să-şi atragă stăpânul în masonerie, dar totuşi cu această condiţie minimală: ca masoneria să fi existat pe vremea când el era tânăr secretar al voievodului valah. Or, cât de activ mason ar fi fost italianul mai târziu, fapt este că, după toate istoriile auto­rizate, primele structuri ma­so­ni­ce moderne apar în Occident abia la 1717, în vreme ce voievodul român a fost martirizat de către turci la… 1714. Masonii români ar voi să ne convingă, aşadar, că Brâncoveanu ar fi fost iniţiat în masonerie înainte ca aceasta să se fi înfiinţat!
Astfel de încercări penibile de re­vendicare pro domo a unor mari per­sonalităţi ale istoriei naţionale, cu intenţia de a ne face să credem că n-ar fi existat niciodată incompatibi­li­tate în­tre masonerie şi Biserica stră­mo­şească, reprezintă tot atâtea sfi­dări ale adevărului istoric şi ale bunului simţ elementar. Ca să nu mai spun că, chiar dacă Brâncovea­nu s‑ar fi în­curcat cu masoneria delle mo­derne rivoluzioni, moartea mar­tirică pentru Hristos, laolaltă cu toţi fiii lui, ar fi răscumpărat acest păcat de heterodo­xie conjuncturală, ca şi altele mai mari sau mai mici, iar sfinţenia i-ar fi rămas la fel de indiscutabilă şi de străină de inte­resele impure ale de­magogilor de serviciu ai secolului XXI.