LOADING

Type to search

Crucea Marelui Constantin

Crucea Marelui Constantin

Share

Sfânta Cruce s-a aşezat între noi şi moarte, între noi şi iadul cel veşnic. Este semnul după care se recunoaşte creştinul şi cu adevărat nu te poţi numi creştin fără cruce.
Sfântul Chiril al Ierusalimului (sec. 4) ne îndemna: “Să nu ne ruşinăm să mărturisim pe Cel răstignit. Fă-ţi cu încredere pe frunte cu degetele pecetea şi fă cruce în toate acţiunile tale!”.
Toţi am auzit despre convertirea Sfântului Constantin cel Mare la creştinism în urma minunatei arătări pe cer a semnului Sfintei Cruci, care a avut ca urmare încetarea din 312 a crudei şi îndelungatei persecuţii împotriva creştinilor.
Despre această convertire minunată ne-a lăsat mărturie contemporană vestitul „părinte al istoriei eclesiastice”, Eusebiu, episcop al Cezareei Palestinei (c. 263-c. 339), admirator şi prieten al împăratului ­Constantin.
În aceste vremuri, când atâtea fracţiuni neo­protestante încearcă să separe Sfânta Cruce de Hristos şi să o lepede, se cuvine cu atât mai mult să ieşim în apărarea adevărului şi să strigăm:

„Armă asupra diavolului, Crucea Ta ai dat-o nouă!”

Iată ce scria cu aproape 1700 de ani în urmă Eusebiu din Cezareea:

Aşa a judecat Constantin, deschizând calea unui gând binecuvântat: anume că toţi cei ce-şi puseseră nădejdea în mulţimea zeilor pieriseră pradă unor întorsături cumplite ale soartei, de nu mai rămăsese după ei nici urmă de neam ori de vlăstare, sau măcar amintirea numelui lor printre oameni, pe când Dumnezeul părintelui său îi dăduse acestuia dovezi vădite şi nenumărate ale puterii Sale. Pe urmă şi-a mai dat el seama că toţi cei ce porniseră până atunci cu oaste spre a-l doborî pe tiran – şi care se avântaseră în bătălie încrezători în mulţimea zeilor lor – o sfârşiseră cumplit: la încheierea luptei, unul din ei fusese nevoit să dea ruşinos bir cu fugiţii, fără să fi izbutit a face ceva, iar altul fusese doborât şi sfârtecat chiar în mijlocul propriei sale oşti, adăugându-se celor care şi-au găsit sfârşitul atunci. Deci, frămânând el toate lucrurile acestea în minte, a înţeles că a te supune smintelilor zeilor care nu există precum şi a cădea în atât de ruşinoase rătăciri este o adevărată nebunie; fapt care l-a şi făcut să priceapă că singurul Dumnezeu căruia el se cuvenea să I se închine era doar Cel al părintelui său.
Către Acesta, deci, şi-a înălţat el glasul în rugăciune, rugându-se Lui şi implorându-L să-i descopere cine este El şi să-Şi lase dreapta Sa asupra ţelului care-i şedea înainte. Şi cum şedea împăratul înălţând stăruitoare rugăciune, i s-a arătat un semn cu totul fără seamăn de la Dumnezeu; cărui semn – dacă l-am fi aflat din gura alcuiva – poate că nu n-ar fi tocmai uşor să-i dăm crezare; dar de vreme ce însuşi împăratul, purtătorul de biruinţă, ne-a destăinuit aceste lucuri nouă înşine, celor ce scriem această carte, anume mult mai târziu, când am fost socotiţi vrednici de cunoştinţa şi de prezenţa sa, cine, mă întreb, ar mai putea pune la îndoială exactitatea istorisirii, mai ales că, între timp, viitorul avea să aducă el însuşi mărturie despre adevărul ei?
Deci cam pe la ceasurile amiezii, când ziua începuse să scadă, zicea Constantin că văzuse cu ochii săi chiar pe cer, străjuind deasupra soarelui, semnul mărturisitor de biruinţă al unei cruci întocmite din lumină şi că o dată cu ea putuse desluşi un glas glăsuind: „Să biruieşti întru aceasta!”; după care, la vederea unei asemenea privelişti, fuseseră cuprinşi de uimire şi el şi întreaga oaste care, cum mărşăluia pe drum, venea pe urmele sale şi de aceea asistase şi ea la minune.
Afară de atâtea şi atâtea minuni şi mărturii scrise, Sfânta noastră Ortodoxie păstrează ca pe un odor de mare preţ şi o dovadă fizică, palabilă: o cruce de lemn despre care tradiţia spune că este din vremea Sfântului Constantin şi că a fost purtată de armata lui în luptă ca semn al biruinţei.
Prea multe informaţii despre această cruce nu ni s-au păstrat, ştim doar că ea se găsea încă din secolul 10 în Marea Mânăstire Vatoped din Sfântul Munte Athos. Atunci mânăstirea a fost prădată şi arsă de piraţi. Prin lucrarea lui Dumnezeu, însă, ierodiaconul Sava, unul din tinerii părinţi ai mânăstirii, care avea ascultarea de paraclisier, a reuşit să ascundă într-un puţ din sfântul altar cele mai importante odoare ale mânăstirii: icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului numită Vimatarissa şi această cruce din vremea marelui împărat Constantin. A mai apucat doar să aşeze împreună cu ele o lumânare aprinsă şi să acopere puţul cu o lespede grea de piatră, pentru că piraţii intraseră deja în mânăstire.
Aşa cum mărturisesc în continuare mai multe manuscrise păstrate la Mânăstirea Vatoped, părintele Sava a fost luat rob şi dus în insula Creta. A fost eliberat abia după 70 de ani şi, întorcându-se, a povestit părinţilor unde ascunsese cele două odoa­re. Nu mică a fost mirarea tuturor când, după indicaţiile bătrânului, au găsit vechiul puţ din sfântul altar. În puţ, icoana Maicii Domnului şi crucea de la Sfântul Constantin pluteau în picioare pe apă, iar lumânarea ardea încă!
Icoana Maicii Domnului, Crucea şi lumânarea sunt şi astăzi în sfântul altar al bisericii celei mari a Mânăstirii Vatoped.
Şi astăzi, la toate procesiunile, părinţii mânăstirii şi pelerinii poartă în faţă această cruce ca semn al biruinţei, întocmai ca odinioară soldaţii Sfântului Împărat ­Constantin cel Mare.

Previous Article
Next Article