LOADING

Type to search

Densuşul fãrã pereche

Densuşul fãrã pereche

Share

Profesorul meu de Patrologie, Episcopul Daniil Partoşanu, spune că „biserica de la Densuş este unică în lume, ca stil arhitectonic”. Eu – şi ceilalţi care au văzut cea mai veche biserică din România în care se slujeşte Sf. Liturghie şi care are hramul Sfântului Nicolae – îi dăm crezare şi părintelui Stăniloae, care o considera „o minune a geniului românesc”, şi istoricului Nicolae Iorga, care zicea că este „fără pereche în toată românimea”. Popasul acesta duhovnicesc, înainte de a fi unul în spaţiu, este mai ales unul în timp…

Este uimitor la Densuş cum au putut face (stră)românii o biserică în stil romanic târziu dintr-un amalgam de capiteluri romane, pietre funerare, tuburi de canalizare antice, bolovani de râu şi cărămizi cu inscripţii latineşti!
Ciudată şi controversată, se pare că biserica a fost construită undeva între secolele 4 şi 6, după cum crede actualul părinte paroh Alexandru Gherghel, deşi părerile sunt foarte variate: N. Iorga crede că a fost zidită abia în secolul 14, V. Vătăşianu în sec. 13, Constantin C. Giurescu în 1280; Theodor Momsen o consideră biserică paleocreştină din secolul 6, alături de păintele profesor Milan Şesan (în cartea sa Despre creştinismul vechi carpatic), iar în 1847 a fost lansată teza conform căreia biserica din Densuşul Hunedoarei ar fi fost ridicată de goţi.
Documentar este atestată înainte de 1300, iar în 1360 preotul paroh al Densuşului, părintele Dalc, deja participa la o judecată în Haţeg. La fel de sigur este astăzi că partea inferioară a pereţilor naosului şi altarului datează din secolul 10 şi că opt altare antice închinate zeilor păgâni sprijină altarul actual.
Cum erau de părere austriacul Hohenhausen (în 1775) şi mai tîrziu Aron Densuşianu (tatăl lingvistului Ovid Densuşianu şi fratele istoricului Nicolae Densuşianu, autorul Daciei preistorice), este foarte posibil ca biserica – cu plan pătrat, de circa 6×6 m – să fi fost construită pe ruinele unui mausoleu închinat generalului roman Longinus Maximus – sau pe un templu al zeului Marte, construit de către acesta. Alţii afirmă că soţia generalului roman (care s-a sinucis când a fost făcut prizonier de către Decebal, pentru a nu fi folosit ca monedă de schimb în tratativele cu Traian), Iulia Afrodisia, ar fi cunoscut învăţătura creştină şi, după moartea soţului ei, ar fi ridicat cupola şi altarul primei biserici de aici.
Că nu a fost iniţial biserică se poate deduce şi din faptul că altarul este orientat mai degrabă spre sud decât spre răsărit, iar deasupra lui străjuiesc doi lei din piatră pe un acoperiş în formă de porumbel. La fel şi prezenţa câte unui cal (să fie vreo legătură cu străvechiul mit al călăreţului trac?) pe trei coloane din patru, ce sprijină îngusta turlă din naos, sau stela funerară a lui Longinus (care e al patrulea picior al turlei), cred că l-au făcut pe George Călinescu să spună că Densuşul „face impresia unei opere divine furate de genii nocturne”.
Cert este zugravul Ştefan (primul pictor mural român atestat, care s-a şi semnat chirilic „pisal Stefan”) a pictat Densuşul în 1443. Şi l-a pictat măiastru, zic eu, pentru că n-am văzut nicăieri Sfânta Treime zugrăvită atât de original, încât Tatăl şi Fiul să fie îmbrăcaţi în straie populare, iar Mandylionul (chipul Mântuitorului, cel nefăcut de mâna omului) să fie imprimat pe un ştergar românesc! Este singurul loc unde L‑am văzut pictat pe Hristos pe Cruce, dar nu răstignit, ci cu mâinile încrucişate, iar Sfântul Agneţ în chipul trupului Mântuitorului!
Merită să vedeţi această comoară a Ţării Haţegului, ascultând de vechiul îndemn al lui George Bariţiu: „la Densuş să călătorim… aici aflăm cel mai întreg monument din câte ne-au mai rămas în cuprinsul Daciei… biserica aceea clădită de romani… astăzi e creştinească a românilor”.

Părintele paroh Alexandru Gherghel: “Locul e plin şi astăzi de vestigii. Cineva din Densuş şi-a făcut, de pildă, un cuptor numai din cărămizi romane, unde coace cea mai bună pâine din comună. Unora ar putea să le pară un act de vandalism, o barbarie, un atentat la însăşi istoria noastră, dar, în realitate, oamenii aceştia fac un lucru superb: conştient sau inconştient, ei dau un sens istoriei, reînsufleţesc lucrurile de demult, folosindu-le în firescul vieţii de fiecare zi. De fapt, şi-au transformat casele în muzee deschise, vii. Ei, gospodarii, împlinesc astfel o continuitate, mai presus de orice document sau act doveditor… În ce mă priveşte, când am slujit prima oară Sf. Liturghie în biserica din Densuş, m-au potopit lacrimile de emoţie. Simţeam, pur si simplu, că săvârşeam slujba dimpreună cu dacii şi cu romanii, cu sfinţii din vechime şi cu arhanghelii din cer…”