LOADING

Type to search

Femeia între sexualitate şi divinitate

Femeia între sexualitate şi divinitate

Share

A plasa femeia între sexualitate şi divinitate este în egală măsură sensibil şi dificil. Cineva, unul din prietenii mei care filosofează simpatic pe marginea unui pahar cu vin, spunea odată că femeia nu este altceva decât o picătură de divinitate într-o mare de se­xualitate. Sună interesant şi poate chiar conţine oarece ade­văr, însă, la o privire mai atentă, atât abordarea propusă de amicul meu anonim, cât şi titlul acestui text conţin aceeaşi capcană: plasează divinitatea şi sexualitatea pe poziţii iremediabil antagonice. De fapt, este fundamental greşit să credem că prezenţa divinităţii exclude sexualitatea sau că sexualitatea este păcatul însuşi. Dimpotrivă, una dintre cele mai frumoase şi îndrăzneţe scrieri erotice, de o fineţe, o eleganţă şi un bun-simţ remarcabile, este Cântarea Cântărilor din Vechiul Testament. În aceste condiţii, care este relaţia corectă între divinitate şi sexualitate şi unde aşezăm femeia între porunca lui Dumnezeu şi chemarea trupului? Răspunsul va fi incomplet şi criticabil, dar va încerca să ofere măcar liniile principale ale unui punct de vedere personal.
Să începem prin a defini ca­drul problemei. În ceea ce-L priveşte pe Dumnezeu, lucrurile sunt aceleaşi de la facerea lumii încoace, cunoscute fiind poruncile Sale, precum şi morala religioasă şi principiile ei. Cu privire la sexualitate, această morală impune câteva restricţii care se referă, în principal, la păstrarea ei în limitele firescului, la viaţa sexuală înaintea căsătoriei şi în afara ei, precum şi la relaţia dintre sexualitate şi iubire. Dezordinea sexuală şi comportamentul sexual deviat de la firesc sunt condamnate, Scriptura folosind un cuvânt grecesc care acoperă aproape toate abaterile sexualităţii de la morală şi de la firesc: porneia. Acelaşi cuvânt se regăseşte în termenul modern pornografia. Dumnezeu nu cere omului să renunţe la sexualitatea sa (doar El Însuşi a creat atât bărbatul, cât şi femeia), dar îi porunceşte să o alinieze iubirii, aşa încât pornirea pur instinctuală să fie înnobilată de motivaţia iubirii. Bărbatul ar trebui să se apropie sexual de femeie când o iubeşte, iar femeia ar trebui să se dăruiască sexual atunci când iubeşte şi este iubită. Desigur, viaţa a dezminţit de nenumărate ori acest deziderat, atât femeia cât şi bărbatul găsind suficiente argumente pentru care rigoarea moralei sexuale să fie încălcată. În felul acesta am ajuns să ob­servăm că sexualitatea nu este un păcat atunci când este motivată de iubire şi este pusă în act în timpul căsătoriei şi în limitele fidelităţii. În opoziţie, sexualitatea devine un păcat atunci când nu are motivaţia iubirii. De ce, totuşi, fără iubi­re sexualitatea devine păcat? Fiind­că poate genera confuzia dintre iubire şi instinct şi poa­te coborî iubirea la nivelul de simplu pretext pentru le­gătura sexuală. Or, fără iubire, fără relaţii spirituale profunde, uma­ni­tatea nu se mai deo­se­beşte cu nimic de animalitate, simpla raţiune superioară nefiind suficientă decât pentru a asigu­ra perfomanţe materiale şi bu­nă­stare, în cel mai bun caz. O observaţie importantă se cere făcută, mai ales cu privire la femeie. Expresia cea mai înaltă a sexualităţii înnobilate de iubire pe care o prezintă Biblia este conţinută de afirmaţia: „Femeia se mântuieşte prin naşterea de prunci”.
Analizând acum sexualitatea, vom observa că o parte semnificativă a vieţii umane se află în relaţie cu ea. Psihanaliza a demonstrat ceea ce teologia ştia deja, şi anume faptul că împărţirea pe sexe a fiinţelor, in­clusiv a celei umane, este fun­damentală şi că sexualitatea va tulbura existenţa mamiferelor dotate cu conştiinţă de sine. În ceea ce o priveşte pe femeie, acesteia i s-a făcut o nedreptate atunci când, deşi i s-a cerut să respecte morala religioasă întocmai ca bărbatul, a fost mai aspru judecată şi sancţionată pentru abateri de la morala se­xuală decât bărbatul. De unde acest tratament discrimina­to­riu? Teoriile sunt multe, însă eu cred că femeii i s-a cerut mai multă rigoare tocmai pen­tru că ea este cea care naş­te, cea care este infinit mai im­portantă decât bărbatul în răs­punderea perpetuării speciei şi în creşterea şi educarea noilor membri ai acesteia. Alterarea conştiinţei de sine şi a celei mo­rale a femeii produce mult mai mult rău decat promiscuitatea masculină, câtă vreme primele amprente în personalitatea copilului sunt cele lăsate de mamă. De aceea, mă simt ingrijorat când văd că în ochii reprezentantelor femeii de azi, cea pentru care satisfacţia sexuală este un fel de igienă necesară între jogging şi shopping, Biserica şi morala religioasă tind să devină vestigii. Eliberarea sexuală de sub tratamentul discriminatoriu pomenit anterior au făcut ca virginitatea să devină desuetă, ca între viaţa sexuală şi cea conjugală să apară o disociere netă, iar viaţa sexuală a fost extinsă spre adolescenţa mică (cu eventuala complicitate a părinţilor) sau spre senectute (cu complicitatea amuzată a societăţii). Morala dominantă a secolului al 19-lea dicta femeii ca imperativ: munceşte, economiseşte şi renunţă la trup! În secolul 21 imperativul vehiculat de revistele pentru femei spune: fii fericită, fii răsfăţată, juisează! Între cele două extreme, femeia nu pare să fi găsit calea de mijloc. Sexualitatea feminină nu este astăzi mai puţin conflictuală ca în trecut, chiar dacă cuvintele dorinţelor s-au modificat, ca şi simptomele, uneori.
Soluţia, deşi pare parado­xa­lă, vine tocmai din zona de care au fugit atât femeile, cât şi bărbaţii: morala religioasă. Ţinând cont de faptul că teo­logia nu condamnă atât că­de­rea în păcat, cât mai ales ră­mânerea voluntară în el, cred că încercarea femeii şi a bărbatului de a-şi menţine se­xualitatea în limitele firescului şi ale moralei, respectiv în limitele motivaţiei iubirii, ar face mult bine. Chiar dacă ar apărea căderi inevitabile, încercarea de a iubi întâi sufletul şi apoi trupul ar da satisfacţii complete şi profunde în cuplu, şi mai ales femeii.