LOADING

Type to search

Rãsãrit de soare în Sinai

Rãsãrit de soare în Sinai

Share

Pentru cei mai mulţi pelerini ortodocşi, Sinaiul reprezintă locul sacru al întâlnirii marelui Moise cu Dumnezeu – muntele primirii Tablelor Legii şi al Rugului Aprins… Moaştele Sfintei Ecaterina, chilia Sfântului Ioan Scărarul ori mănăstirea cu cea mai valoroasă bibliotecă ortodoxă din lume, în care se află şi originalul Scării, sunt, de asemenea, note definitorii ale acestui munte sfânt. Românii pe care i-am întâlnit în Peninsula Sinai erau convinşi , de altfel, că faimoasa bibliotecă sinaitică ar tăinui şi o mulţime de manuscrise în limba tracilor (besa). Deşi păstrătoare a atâtor preţioase comori, Ţara Filocaliei este invadată astăzi de mulţime de turişti din lumea întreagă, sosiţi doar pentru un singur lucru: răsăritul de soare de pe vârful Sinaiului. Ce e drept – unic în lume…

Sinaiul

În Sinai, nu ai unde să te ascunzi de uriaşa privire albastră a cerului. Nici măcar un firicel de nor. Pietrele îţi ard sub tălpi, încât ai crede că totul este gata să se aprindă în orice clipă. Copii firavi de beduini urcă agale potecile abrupte ale muntelui, în urma pelerinilor, oferindu-le pietre cu rugul aprins. Doar pentru o „caramela”. Părinţii lor, în miez de noapte, când zăduful zilei slăbeşte preţ de câteva ceasuri, cu cămilele de lanţ, abia dacă reuşesc să prindă vreun pelerin ostenit de urcuş, pe care să-l poarte până pe vârful muntelui. Smerenia beduinilor aduce o sărăcăcioasă coajă de pâine în căminele lor şi mai sărace. Aceşti oameni blânzi sunt urmaşii vlahilor aduşi de împăratul Justinian, în sec. al 6-lea, spre paza şi îngrijirea Mânăstirii Sfintei Ecaterina. Că ei sunt vlahi o vădeşte temperamentul. O mărturisesc ei înşişi. Deşi astăzi vorbesc araba şi au adoptat forţat, în decursul istoriei, credinţa musulmană, sunt cu totul diferiţi în comportament faţă de vecinii lor arabi. Pe copii acestora îi vezi adesea în jurul turiştilor străini, aşteptând liniştiţi să fie miluiţi, fără însă a îndrăzni să ceară ceva.

Nevinovăţia

…O copilărie asemănătoare cu a noastră, trăită însă într-o ţară de deşert şi piatră… Pentru o clipă, cucerit de nevinovăţia copiilor de beduini, arunc o privire dincolo de deşert, în „ţara” copilăriei mele… O dată, un bătrân ne-a promis, la toţi copii de pe uliţă, că, dacă o să fim să fim cuminţi, ne va „scrie” „la pomană”. L-am crezut, aşa cum cred acum şi aceşti copii vorbele noastre neînţelese. Când am anunţat însă acasă, bucuros nevoie mare, că sâmbăta următoare eram „scris”, într-un anume loc din sat, la pomană, părinţii s-au făcut foc şi pară: „Cum să te treci pe listă la pomană? Aşa ceva nu a auzit neam de neamul nostru. Bătrânul a glumit, numai ca să fiţi cuminţi.” Mi-a părut foarte rău de acea glumă. Mi-am propus chiar, de ciudă, să fac o listă cu copii cuminţi care meritau dulciuri, colivă şi bomboane…Copilul din mine, de odinioară, ar fi gata să-i adauge pe listă şi pe aceşti copii lipsiţi, dar atât de cuminţi ai Sinaiului…
Ne-am despărţit cu greu de ei, într-un amurg vineţiu din Ţara de piatră. Târziu, după asfinţitul soa­relui, s-a început urcuşul muntelui sfânt, alături de părinţii copiilor deşertului, ce ne urmau îndeaproape cu cămilele lor flămânde.

Badea Nicolae

În chipul lui badea Nicolae, un bătrân bucovinean, în port românesc, îl văd aievea pe Moise urcând muntele… Până la jumătatea căii, bătrânul pare că zboară. Mai apoi, ostenind, la insistenţele unui beduin, închiriază o cămilă. Se înţelege bine cu stăpânul acesteia. Fiecare pe limba lui. Beduinul mai spune uneori şi câte un cuvânt englezesc ori rusesc, deprins de pe la pelerini. Când cămila se apleacă pe marginea prăpastiei, badea Nicolae, obişnuit cu dealurile blânde ale Bucovinei, ceartă speriat pe beduinul tocmit: „Vezi că mă aruncă în prăpastie!”. Beduinul râde: „Da, da!”. Românul nostru se ofensează însă şi mai tare: „Mă, nu că da. Învârte cămila”. Animalul cunoaşte însă bine drumul, iar beduinul începe să-l liniştească pe bucovinean cum că ar avea cămilă bună. Când îi vine inima la loc, badea Nicolae povesteşte din satul său: „Amu, ş-aista tare se mai laudă cu cămila lui! Nu ştiu câtă minte o ave… O venit un om, frate, la biserică, la noi, câteva duminici la rând, apoi s-o tochit. Când l-om întrebat de ce nu mai vine, mi-a răspuns că „ce, să râdem noi de el, citind la strană că se laudă în sat cu caii săi”. Îi cam plăcea să se laude, ce e drept, dar n-am crezut să aibă atât de puţină minte. Auzind la utrenie psalmul „Unii se laudă cu căruţele lor, alţii cu caii lor..”, o crezut că, iaca, noi râdem de el, şi dus o fost… Dacă n-om păţât nimic până aici şi nu se supără cumva cămilarul, amu să ştii, că îi om tari deştept….”

Tot ceea ce avem
mai de preţ

Pe vârful Sinaiului, badea Nicolae stă nemişcat la liturghia de noapte. Slujba se termină o dată cu primele raze ale soarelui. În jurul nostru, sute de oameni, de toate naţiile, admiră răsăritul de soare. Bătrânul, pe vârf de munte, în biserică, sunt convins însă că vede mult mai mult. Mai mult chiar decât Ierusalimul pământesc, de altfel, cu toţii purtăm în inimă, după spusele Mântuitorului, Împărăţia lui Dumnezeu. Poate că în acest munte sfânt, bătrânul bucovinean a avut părtăşie harică cu Cel ce a făcut chiar soarele, lumina, viaţa… Nu ştiu. La coborâre, printre cei mulţi, extaziaţi de răsăritul de soare, bătrânul avea să-mi vorbească, precum ni­meni altul, doar de Hristos – Viaţa noastră. Cu asta am rămas eu, în Sinai, de la badea Nicolae: Hristos este tot ceea ce avem mai de preţ – sub soare şi dincolo de soare.