LOADING

Type to search

Satul Botezătorului

Satul Botezătorului

Share

Situat în „coasta” Ierusalimului, satul Botezătorului şi Înaintemergătorului Ioan poate fi socotit, alături de Sfânta Cetate şi oraşul Bethleem, ca făcând parte din „miezul” creştinătăţii.

De la poarta casei Sfântului Zaharia…
Pe uliţele satului, ceasuri întregi, nici ţipenie de om… Locul pare aproape pustiu. Pentru o clipă, ai impresia că glasul tunător al Înaintemergătorului, îndemnând la pocăinţă, s-a stins demult…
Ain Karem – aşa se numeşte satul ­Sfântului Ioan – a fost locuit mai întâi de evrei. Au urmat, fireşte, creştinii. Le-au luat apoi locul arabii, cruciaţii, pentru o scurtă vreme, şi din nou au revenit arabii… De peste trei decenii însă, după alungarea musulmanilor, locuiesc aici evrei sosiţi de peste mări şi ţări.
Duminica după-amiază… Nici o adiere de vânt. Ne oprim la poarta casei Sfântului Zaharia. Casă în care, ca rod al rugăciunilor fierbinţi ale smeritului preot şi ale Elisabetei cea trăitoare în sfinţenie, s-a născut „cel mai mare om născut vreodată din femeie”. O mănăstire catolică, ridicată pe ruinele unei vechi biserici ortodoxe, din sec. al 4‑lea, are în custodie astăzi locul în care s-a născut Pustnicul şi Îngerul în trup. Cel ce avea să-L vestească lumii pe Hristos.
Călugării franciscani au însă program. Închinarea grăbită, ce ni se impune, la locul naşterii Sfântului Ioan, aproape că te face să ţii mai bine minte ceasurile petrecute la poartă. Poarta casei Sfântului Zaharia… Plecăm apoi pe urmele pruncului fugit, la doi ani, cu Sfânta Elisabeta, mama sa, de teama lui Irod, în pustie…. Urcăm muntele la biserica întâlnirii Maicii Domnului cu Sfânta Elisabeta. Locul în care în care Născătoarea de Dumnezeu a rămas vreme de trei luni. Tot mănăstire catolică şi aici. Scrisă în zeci de limbi, cântarea de mărire a Maicii Domnului: „Măreşte, suflete al meu pe Domnul, şi s-a bucurat duhul meu de Dumnezeu, Mântuitorul meu, că a căutat spre smerenia roabei Sale, că, iată, de acum mă vor ferici toate neamurile…” (Luca 1, 46-55) ne readuce în suflete fiorul profeticei întâlniri. Mai sus de acest loc, foarte aproape însă, se află o mănăstire ortodoxă rusească cu trei mari biserici. Zilnic, aici, călugăriţele laudă pe Maica Domnului, ocrotitoarea lor şi a lumii întregi…
…la poarta Pustiei Sfântului Ioan
Ajungem la pustie, locul în care Dumnezeu a făcut o minune: o stâncă s-a deschis ca să ascundă pe Sfânta Elisabeta împreună cu fiul său, spre a fi salvaţi de ostaşii lui Irod. Acesta ucisese, mai înainte, şi pe Zaharia, tatăl Botezătorului. După adormirea Elisabetei, Sfântul Ioan avea să crească singur în acest loc pustiu, hrănindu-se cu lăcuste şi miere sălbatecă, ocrotit doar de Cer. La poartă, un tânăr seminarist belgian aşteptă de trei zile, după programul afişat, ca să poată vedea vestita peşteră în care a vieţuit Sfântul Ioan. Rugăminţile lui neîncetate au fost însă zadarnice. Sunăm şi noi. Un lucrător civil ne spune că mănăstirea este închisă, fără să ne poată oferi însă vreo explicaţie. Tânărul îl mai roagă încă o dată să ne permită să intrăm. E doar program de vizită. Ni se trânteşte, drept răspuns, uşa în nas. Insistăm. Când ni se deschide a doua oară, tânărul ameninţă cu reclamarea situaţiei direct la Papa de la Roma. Lucrătorul merge să cheme un călugăr. Cu o falcă în cer şi alta în pământ, călugărul catolic, neţinând seama de miile de kilometri străbătuţi de noi până aici, ne spune că rangul său nu-i permite să se coboare la meseria de portar. Arabul care păzea mănăstirea, aflăm, dispăruse de o săptămână. Franciscanul repetă întruna – nu răspunde el de poartă. Până la urmă, îl înduplecăm. Nu avem însă linişte deloc să ne reculegem. Auzim mereu bombăneli, ca după rozariu, în liniştea pustiei Sfântului Ioan: „E stupid să fiu reclamat la Papa. Eu nu sunt portar”. Şi de ce ne-ar primi pe noi ortodocşii, când în bisericile ortodoxe din Ierusalim, călugării, pe el personal, l-au ridiculizat că nu-şi face cruce de la dreapta la stânga? Părem miraţi de acest fapt. Într-un târziu, se consolează, iar pe români pare să‑i ierte. Repetă însă de câteva ori, la plecare, chiar şi după închiderea porţii: „La ruşi şi la greci… Ruşii şi grecii m-au obligat să-mi fac cruce ca la ortodocşi…”.
Glasul celui ce strigă în pustie…
Cu ajutorul unei maici din România, trăitoare în Israel de aproape trei decenii, o foarte bună cunoscătoare a limbii ivrit, aveam să pătrundem într-unul dintre cele mai mari spitale din Israel, cunoscut în întreaga lume – spitalul Ain Karem – situat la marginea satului Sfântului Ioan Botezătorul. Am întâlnit aici oameni minunaţi, specialişti de marcă, eroi, aş putea spune, în lupta cu boala cancerului. În spital nu se face nici un fel de discriminare din punct de vedere religios. Pacienţii sunt trataţi la Ain Karem după cele mai noi standarde în materie. Profesorul Shimon Slavin, directorul institutului de cercetări oncologice din cadrul acestui mare complex medical, cu care am stat de vorbă preţ de două cea­suri, ne-a dat acceptul vizitării întregului spital. Am întâlnit aici bolnavi din lumea întreagă. Sosiţi la Ain Karem fără vreo rază de speranţă, mulţi dintre ei au devenit, după tratament, mult mai încrezători. Nu puţini bolnavi provin din ţările Europei de Est. Sora Maria, românca noastră, voluntară în spital, a adus adeseori la căpătâiul lor preoţi ortodocşi, care să-i mărturisească şi să-i împărtăşească. Am aflat de la medici că în acest complex de sănătate lucrează şi alţi voluntari din România. Profesorul Michael Y. Shapira ne mărturiseşte că a deprins de la ei multe cuvinte româneşti, prin care să mângâie pe bolnavi. Atei ori oameni indiferenţi din punct de vedere religios, proveniţi din fostele ţări comuniste, s-au cununat ori s-au botezat în acest spital. Mulţi din cei care au trecut odinioară pe la Ain Karem îi scriu şi acum sorei Maria, mulţumindu-i pentru chemarea lor la pocăinţă, în chiar satul vestitului Sfânt.
De pe acest vârf de munte al Ain Karem -ului, din marele spital, cred că poţi înţelege astăzi cel mai limpede glasul Botezătorului….