În luna septembrie a acestei toamne am aniversat 11 ani de când în pragul Bisericii „Popa Nan” din sectorul 2 al Capitalei şi-a făcut apariţia un colectiv de şcolari mai puţin obişnuit. Veneau toţi de la ace­eaşi grădiniţă, „Arc-en-Ciel”, o avuseseră profesoară de re­li­gie pe Doamna Anastasia Popescu şi, odată instalaţi, au început să participe la sluj­bele religioase şi au devenit fiii duhovniceşti ai părintelui paroh Victor Frangulea.
Fiecare an şcolar încheiat cu bucurii şi succese l-a avut invitat pe părintele nostru, care, cu blândeţe şi cu câte o vorbă de duh, le-a dat co­pi­ilor şi dascălilor poveţe pline de înţelepciune, însoţindu-le de câte un gin­gaş simbol duhovnicesc: o ico­ni­ţă, o cruciuliţă, o carte de ru­găciuni.
Primii noştri elevi sunt acum adolescenţi, liceeni sau chiar studenţi, dar îşi amintesc cu dragoste de şcoala şi biserica lor de suflet din anii copilăriei, vin adesea să îşi vadă fostele profesoare şi învăţătoare, iar unii dintre ei au rămas fideli bisericii copilăriei lor, ba chiar i-au adus şi pe părinţi la „biserica şcolii noastre”.
Cum apare această comuniune între Biserică şi şcoală în peisajul actual? Este oare singulară sau îşi are sursa în istoria şcolii înseşi? Chiar dacă s-a „emancipat” cu tim­pul, şcoala românească s-a născut în „bătătura bisericii” şi a păstrat permanent legătura cu datinile neamului până la forţata întronare a ateismului comunist. Aşadar, după 1947 şi până în decembrie 1989, doar pe furiş mai intrau elevii în biserică, ori numai alături de familie, dacă aceasta era păstrătoare a credinţei strămoşeşti.
Anii de după 1989 ne‑au adus acest mare dar: re­apro­pierea şcolii de bise­rică, „reînduhovnicirea familiilor prin copii” (Anastasia Po­pescu – „Mama Sica – Cum să-i învăţăm pe copii religia” Ed. Anastasia, l995), întărirea rolului şcolii în educaţia reli­gioasă a elevilor. Însă, cum „omul sfinţeşte locul”, acest parteneriat – căci de­spre un par­teneriat este vor­ba de fapt – a funcţionat doar acolo unde oamenii bisericii şi ai şcolii au înţe­les că numai îm­preună pot purcede la formarea copiilor, la educarea lor pentru valori autohtone şi universale, la întărirea lor fizică, intelectuală, dar şi du­hov­nicească, conferindu-le o dimensiune fără de care celelalte calităţi, abilităţi ori competenţe pălesc.
Iată de ce ne bucurăm ne­spus că pentru elevii Şcolii „Anastasia Popescu” spaţiul bisericii este unul deschis şi primitor, ocrotitor şi formator în acelaşi timp, iar şcoala îşi apropie icoana şi rugăciunea în modul cel mai firesc.