LOADING

Type to search

Lumea Credintei, anul V, nr. 2 (43) Februarie 2007

Lumea Credintei, anul V, nr. 2 (43) Februarie 2007

Share

EDITORIAL    – LA CE E DE FOLOS MÂNA DREAPTĂ?

 

Un prieten a suferit un accident la mâna dreaptã. Cu acest prilej mi-a împãrtãșit câte ceva din experința unui handicap (fie el temporar), care se reflectã ­însã – surprinzãtor! – și în planul credinței.
Astfel am aflat cã cea mai dureroasã absențã din practicarea credinței este cea a semnului sfintei cruci. Da, fãrã dreap­ta nu mai ai cruce, ești „dezarmat“, ești deposedat de cea mai eficientã muniție împotriva ispitelor. Mai mult, nici mulțumire nu poți aduce Domnului, prin metania urmatã de semnul sfintei cruci, așa dupã cum în aceastã situație treci pe lângã biserici fãrã sã te închini („celebra“ metodã a anilor 50, de a-ți face cruce cu limba în cerul gurii, nu prea ține…). La fel, când cinstești icoanele, gestul ritual se reduce doar la o sãrutare stingherã, cãci semnul crucii, care pregãtea apropierea de chipul sfânt, nu mai existã. Sau când pui lumânarea în sfeșnic, când iei anafurã și agheazmã, când te pleci sã sãruți dreapta pãrintelui tãu sufletesc… Nimic din toate aceste gesturi firești ale credinței nu le mai poți duce la bun sfârșit. Te simți, pur și simplu, deposedat de o parte a cucerniciei tale care nu mai poate fi exprimatã. Niciodatã nu te-ai fi gândit cã mâna ta dreaptã te poate ajuta atât de mult… sufletește, dar și cã evlavia personalã trãiește și se hrãnește prin anumite gesturi ritualizate.
Acestea fiind zise, stau și mã gândesc la oamenii lipsiți total de credințã, care au oricum mâna dreaptã „amputatã“, adicã despãrțitã de inimã. Chiar nu-mi pot reprezenta viața „ciung“ – având totuși cele douã mâini tefere. Ce mare orbire, ce enorm handicap sufletesc, ce blestem, ai zice: sã fii întreg și totuși atât de amputat! Sufletește.