Între Giurgiu și Zimnicea, pe Dunãre, la Pietroșani, o stranie catapeteasmã a Sfinților cu ochii scoși se încãpãțâneazã, în apriga liturghisire a vânturilor dunãrene, sã mai mãrturiseascã o vreme, sã mai adãste un ceas…

Orbirea
Smeritã, bãtrâna tâmplã pare a aștepta pe cineva plecat în depãrtãri. Pe cineva care sã o primeneascã creștinește și sã o jeleascã la despãrțire, ca slujitoare vrednicã ce a fost. La Pietroșani, însã, oamenii sunt asemenea sfinților cu ochii scoși de pe catapeteasmã. În altarul acesta uitat s-a slujit atâta amar de vreme. Se va prãbuși în curând probabil, nebocit nici mãcar de un singur creștin din sat. În fața lui, tresari. Când plouã, pe obra­jii sfinților pare a se prelinge mulțime de lacrimi. Lacrimi ce le usucã doar vântul, șu­ierând pe întinderea câmpiei. Mii de cio­buri și tone de gunoaie zac în jurul altarului. Nimeni nu le vede. În puține zile, câțiva oameni ar putea curãți locul și așeza un gard de jur- împrejurul lui. Cui sã-i mai pese însã cã aici s-a slujit Dumnezeului Celui Viu? Pe cine sã-l mai doarã cã altarul a fost o treap­tã cãtre Cer? Adun în palme cioburi și mã gândesc la bãtrânul Gavriil, basara­bea­nul de la Mânãstirea Sf. Pantelimon din Athos, plecat anul trecut pe cãrãrile veș­niciei…

Pãrintele Gavriil
Mã plimbam cu pã­rintele pe potecile Atho­sului. S-a oprit deo­datã și a început sã-mi vorbeascã despre taina altarelor ruinate din Sf. Munte. Locuri în­grijite și respectate de athoniți, chiar dacã abia li se mai vede urma. A adus vorba de pãrintele Dometie, la care se spovedea și cu care se sfãtuia adesea odinioarã. Chilia du­hov­nicului sãu apar­ți­nea de Vatoped. Po­vestea bãtrânul: „Pã­rin­tele Dometie co­bo­râse în beci ca sã adu­cã o carafã de vin. Însã tot întârzia. Privind eu spre muntele din fața schitului, am vãzut o bisericuțã albã pe care o înconjurau, cu Sfânta Evanghelie și cu fãclii aprinse, trei-pa­tru slujitori în odãjdii strãlucitoare și patru mireni. Nu-mi venea sã cred ochilor. Doar venisem de atâtea ori aici. L-am chemat insistent pe pãrintele. I-am arãtat locul și l-am tot descusut, pânã ce am purces împreunã într-acolo, ca sã mã lãmuresc mai bi­ne. Am aflat doar câteva ziduri arse ale unui schi­tu­leț. În cele din urmã, pãrintele Do­metie mi-a dezlegat taina. Îna­in­te cu câteva zeci de ani, fusese în acel loc o chilie româneascã, cãreia i s-a dat foc de niște rãu­fã­­cãtori ce-i prigoneau pe bieții cãlugãri români“. Cã­lugãrii au ars de vii împreunã cu patru mireni greci ce îi mai ajutau la gospodãrie. Pãrintele Do­metie îi cunoscuse. Se întâmplase aceastã grozã­vie la începuturile viețui­rii lui în Athos; de chiar hramul chiliei lor – Sf. Cos­ma și Damian. Și tot bãtrânul îi mãrturisise ucenicului Gavriil pe a­tunci, lângã acel altar rui­nat, cã în fiecare an, de hram, mucenicii veneau din Cer și slujeau Sf. Li­turghie la bisericuța lor. Era de ziua Sf Cosma și Damian…

Vrãjitoarele
…Trec prin ușile diaconești. Din piciorul Sfin­tei Mese a mai rãmas doar o palmã. Jumãtate din prestolul spart zace azvârlit la doi metri. In­scrip­­ții obscene, scrijelite mai peste tot. Mã necãjesc de orbirea și nepãsarea noastrã. De ce oare ne lipsesc ochii, de parcã am fi vrãjiți? Tanti Ana, la șosea, e de pãrere cã oamenii chiar ar putea fi moșmoniți, de nu mai pot sã vadã. „Se ba­zeazã“ pe ceva când spune asta. Își aduce aminte de o poveste. Bunicul dumneaei, în tinerețe, fãcea negoț cu porumb. Îl cumpãra de pe lângã Turnu-Mãgurele și îl ducea cu cãruța în Dâmbovița, la munte. Într-un sat, o femeie i-a fãcut farmece unui tovarãș de cãrãușie de-al sãu. „L-a orbit. Omul nu s-a mai întors acasã, la nevasta și la copii lui, în satul vecin, decât dupã vreo 10 ani, dupã ce a aflat oala cu farmece și a spart-o. Numai cã oala a gãsit-o dositã numai atunci când nevasta lui a început sã dea slujbe pe la mânãstiri. Tot Dumnezeu“…

Profesorul Sivu
Un domn ce trece zilnic pe lân­gã altarul nãruit ne spune cã ar vrea sã facã ceva pen­tru curãțirea lo­cu­lui, însã nu e prea bogat. „Am doar un tractor, cumpãrat împreunã cu frate-miu, nu sunt ca Be­cali!“. Nu știe când s-a slujit pentru ultima oarã aici. Ne trimite la scri­itorul satului, profesorul de istorie Tudor Sivu. Între timp, minunatul pictor Marian Dumitrescu din Bu­cu­rești, cu care am bãtut drumul Pietroșanilor, a izbutit sã schițeze catape­teas­ma Sfinților cu ochii scoși pentru o vii­toare lucrare.
Când am ajuns acasã la profesorul Tu­dor Sivu, se întunecase deja. Vreme tocmai potrivitã pentru povești de demult. Aflãm cã biserica s-a închis în 1949. Ultimul ei slujitor, preotul Ioan Petrescu, cel care îl și bo­te­zase pe istoric în numele Sf. Teodor, a fost arestat și trimis la închisoare de cãtre co­muniști. Fãrã nici o vinã. „Activiștii îl «demascau», adunatã fiind toatã obștea satului: Ãsta este banditul care v-a spoliat pe voi“. Nimeni nu a avut curaj sã-i ia apãrarea pãstorului. Dupã terminarea bisericii noi, biserica veche s-a prãbușit încetul cu încetul, lãsatã fiind de izbeliște. Domnul profesor Sivu a încheiat deja primul tom despre Pietroșani. O voluminoasã lucrare ce își aș­teaptã sponsorul. Ne vorbește apoi multã vreme, cuprins de emoție, despre Doamna Stanca, soția lui Mihai Viteazul, ai cãrei pã­rinți proveneau, se pare, dupã concluziile dumnealui, din Pietroșani. Din câte a cerce­tat, locașul bisericii ruinate a fost mai întâi o culã de apãrare și de observare la Dunãre. Arzând biserica de lemn a satului, în 1812-1814, frații Dimitrie și Hristodor Lapaty, deținãtorii moșiei Pietroșani, au trans­format cula în bisericã. Ferestrele îngus­te, de doar 15 cm, au fost lãrgite la un metru de cãtre prințul Dimitrie Știrbei, în anul 1887. Biserica în formã de navã avea lun­gimea de 20 de metri. Zidurile ei fiind groase de 80 de cm. Câte nu ar mai avea de spus dom­nul profesor! Își adu­ce aminte de un film rea­li­zat în perioada comunistã la Pietroșani. Sce­­­ne profanatoare și defãimãtoare la adre­sa Ortodoxiei au fost fil­ma­te în chiar Sf. Al­tar. Pre­zentatã într-un alt film ca distrusã de turci, bi­se­ricii murdã­ri­te de Anti­hrist, în 1973, avea sã i se dea foc. Mã gândesc din nou la vrednicul preot arestat și trimis fãrã de vinã în beciurile întunecoase ale închisorilor bolșe­vi­ce. Încerc sã vãd cu ochii minții frescele de astãzi în lumina lumâ­nãrilor și a cande­le­lor, într-o zi de litur­ghie la Pietroșani, când oamenii fãceau bi­serica neîncãpãtoare, dând sla­vã Mântui­to­rului. Îmi amintesc apoi iarãși de tonele de gunoaie și de miile de cioburi ce sufocã altarul Sfinților cu ochii scoși. Plec trist din sat. La șoseaua principalã rãsunã din difuzoare cea mai murdarã și cea mai antiro­mâ­neascã muzicã au­zitã vreodatã, spãlând cre­ie­re și sluțind suflete. La Pietroșani, dacã nici acum, în al 12-lea ceas, cineva nu va avea ochi de vãzut, Catapeteasma Sfinților cu ochii scoși nu va mai apuca ziua de mâine.