Catapeteasma Sfinților
Share
Între Giurgiu și Zimnicea, pe Dunãre, la Pietroșani, o stranie catapeteasmã a Sfinților cu ochii scoși se încãpãțâneazã, în apriga liturghisire a vânturilor dunãrene, sã mai mãrturiseascã o vreme, sã mai adãste un ceas…
Orbirea
Smeritã, bãtrâna tâmplã pare a aștepta pe cineva plecat în depãrtãri. Pe cineva care sã o primeneascã creștinește și sã o jeleascã la despãrțire, ca slujitoare vrednicã ce a fost. La Pietroșani, însã, oamenii sunt asemenea sfinților cu ochii scoși de pe catapeteasmã. În altarul acesta uitat s-a slujit atâta amar de vreme. Se va prãbuși în curând probabil, nebocit nici mãcar de un singur creștin din sat. În fața lui, tresari. Când plouã, pe obrajii sfinților pare a se prelinge mulțime de lacrimi. Lacrimi ce le usucã doar vântul, șuierând pe întinderea câmpiei. Mii de cioburi și tone de gunoaie zac în jurul altarului. Nimeni nu le vede. În puține zile, câțiva oameni ar putea curãți locul și așeza un gard de jur- împrejurul lui. Cui sã-i mai pese însã cã aici s-a slujit Dumnezeului Celui Viu? Pe cine sã-l mai doarã cã altarul a fost o treaptã cãtre Cer? Adun în palme cioburi și mã gândesc la bãtrânul Gavriil, basarabeanul de la Mânãstirea Sf. Pantelimon din Athos, plecat anul trecut pe cãrãrile veșniciei…
Pãrintele Gavriil
Mã plimbam cu pãrintele pe potecile Athosului. S-a oprit deodatã și a început sã-mi vorbeascã despre taina altarelor ruinate din Sf. Munte. Locuri îngrijite și respectate de athoniți, chiar dacã abia li se mai vede urma. A adus vorba de pãrintele Dometie, la care se spovedea și cu care se sfãtuia adesea odinioarã. Chilia duhovnicului sãu aparținea de Vatoped. Povestea bãtrânul: „Pãrintele Dometie coborâse în beci ca sã aducã o carafã de vin. Însã tot întârzia. Privind eu spre muntele din fața schitului, am vãzut o bisericuțã albã pe care o înconjurau, cu Sfânta Evanghelie și cu fãclii aprinse, trei-patru slujitori în odãjdii strãlucitoare și patru mireni. Nu-mi venea sã cred ochilor. Doar venisem de atâtea ori aici. L-am chemat insistent pe pãrintele. I-am arãtat locul și l-am tot descusut, pânã ce am purces împreunã într-acolo, ca sã mã lãmuresc mai bine. Am aflat doar câteva ziduri arse ale unui schituleț. În cele din urmã, pãrintele Dometie mi-a dezlegat taina. Înainte cu câteva zeci de ani, fusese în acel loc o chilie româneascã, cãreia i s-a dat foc de niște rãufãcãtori ce-i prigoneau pe bieții cãlugãri români“. Cãlugãrii au ars de vii împreunã cu patru mireni greci ce îi mai ajutau la gospodãrie. Pãrintele Dometie îi cunoscuse. Se întâmplase aceastã grozãvie la începuturile viețuirii lui în Athos; de chiar hramul chiliei lor – Sf. Cosma și Damian. Și tot bãtrânul îi mãrturisise ucenicului Gavriil pe atunci, lângã acel altar ruinat, cã în fiecare an, de hram, mucenicii veneau din Cer și slujeau Sf. Liturghie la bisericuța lor. Era de ziua Sf Cosma și Damian…
Vrãjitoarele
…Trec prin ușile diaconești. Din piciorul Sfintei Mese a mai rãmas doar o palmã. Jumãtate din prestolul spart zace azvârlit la doi metri. Inscripții obscene, scrijelite mai peste tot. Mã necãjesc de orbirea și nepãsarea noastrã. De ce oare ne lipsesc ochii, de parcã am fi vrãjiți? Tanti Ana, la șosea, e de pãrere cã oamenii chiar ar putea fi moșmoniți, de nu mai pot sã vadã. „Se bazeazã“ pe ceva când spune asta. Își aduce aminte de o poveste. Bunicul dumneaei, în tinerețe, fãcea negoț cu porumb. Îl cumpãra de pe lângã Turnu-Mãgurele și îl ducea cu cãruța în Dâmbovița, la munte. Într-un sat, o femeie i-a fãcut farmece unui tovarãș de cãrãușie de-al sãu. „L-a orbit. Omul nu s-a mai întors acasã, la nevasta și la copii lui, în satul vecin, decât dupã vreo 10 ani, dupã ce a aflat oala cu farmece și a spart-o. Numai cã oala a gãsit-o dositã numai atunci când nevasta lui a început sã dea slujbe pe la mânãstiri. Tot Dumnezeu“…
Profesorul Sivu
Un domn ce trece zilnic pe lângã altarul nãruit ne spune cã ar vrea sã facã ceva pentru curãțirea locului, însã nu e prea bogat. „Am doar un tractor, cumpãrat împreunã cu frate-miu, nu sunt ca Becali!“. Nu știe când s-a slujit pentru ultima oarã aici. Ne trimite la scriitorul satului, profesorul de istorie Tudor Sivu. Între timp, minunatul pictor Marian Dumitrescu din București, cu care am bãtut drumul Pietroșanilor, a izbutit sã schițeze catapeteasma Sfinților cu ochii scoși pentru o viitoare lucrare.
Când am ajuns acasã la profesorul Tudor Sivu, se întunecase deja. Vreme tocmai potrivitã pentru povești de demult. Aflãm cã biserica s-a închis în 1949. Ultimul ei slujitor, preotul Ioan Petrescu, cel care îl și botezase pe istoric în numele Sf. Teodor, a fost arestat și trimis la închisoare de cãtre comuniști. Fãrã nici o vinã. „Activiștii îl «demascau», adunatã fiind toatã obștea satului: Ãsta este banditul care v-a spoliat pe voi“. Nimeni nu a avut curaj sã-i ia apãrarea pãstorului. Dupã terminarea bisericii noi, biserica veche s-a prãbușit încetul cu încetul, lãsatã fiind de izbeliște. Domnul profesor Sivu a încheiat deja primul tom despre Pietroșani. O voluminoasã lucrare ce își așteaptã sponsorul. Ne vorbește apoi multã vreme, cuprins de emoție, despre Doamna Stanca, soția lui Mihai Viteazul, ai cãrei pãrinți proveneau, se pare, dupã concluziile dumnealui, din Pietroșani. Din câte a cercetat, locașul bisericii ruinate a fost mai întâi o culã de apãrare și de observare la Dunãre. Arzând biserica de lemn a satului, în 1812-1814, frații Dimitrie și Hristodor Lapaty, deținãtorii moșiei Pietroșani, au transformat cula în bisericã. Ferestrele înguste, de doar 15 cm, au fost lãrgite la un metru de cãtre prințul Dimitrie Știrbei, în anul 1887. Biserica în formã de navã avea lungimea de 20 de metri. Zidurile ei fiind groase de 80 de cm. Câte nu ar mai avea de spus domnul profesor! Își aduce aminte de un film realizat în perioada comunistã la Pietroșani. Scene profanatoare și defãimãtoare la adresa Ortodoxiei au fost filmate în chiar Sf. Altar. Prezentatã într-un alt film ca distrusã de turci, bisericii murdãrite de Antihrist, în 1973, avea sã i se dea foc. Mã gândesc din nou la vrednicul preot arestat și trimis fãrã de vinã în beciurile întunecoase ale închisorilor bolșevice. Încerc sã vãd cu ochii minții frescele de astãzi în lumina lumânãrilor și a candelelor, într-o zi de liturghie la Pietroșani, când oamenii fãceau biserica neîncãpãtoare, dând slavã Mântuitorului. Îmi amintesc apoi iarãși de tonele de gunoaie și de miile de cioburi ce sufocã altarul Sfinților cu ochii scoși. Plec trist din sat. La șoseaua principalã rãsunã din difuzoare cea mai murdarã și cea mai antiromâneascã muzicã auzitã vreodatã, spãlând creiere și sluțind suflete. La Pietroșani, dacã nici acum, în al 12-lea ceas, cineva nu va avea ochi de vãzut, Catapeteasma Sfinților cu ochii scoși nu va mai apuca ziua de mâine.