LOADING

Type to search

În Ungaria m-am „îmbolnãvit“ de iubire fațã de țară și neam

În Ungaria m-am „îmbolnãvit“ de iubire fațã de țară și neam

Share

Episcopul Sofronie s-a nãscut la 3 noiembrie 1967 în Arad. A urmat cursurile Universitãții de Me­dicinã și Farmacie din Timișoara, obținând di­ploma de doctor (me­dic) în anul 1993, cu media generalã de licențã 10. A par­ticipat la înființarea filialei A.S.C.O.R. Timișoara (1990), pe care a condus-o începând din 1991, în cali­tate de președinte. În 1997 a absolvit Facultatea de Teologie Ortodoxã din ca­drul Universitãții de Stat din Arad, cu media examenului de licențã 10. A fost tuns în monahism de cãtre P.S. Timotei al Aradului (1995) și hirotonit ierodiacon și, apoi, ieromonah de cã­tre Î.P.S. Serafim Joantã. Între 1997-1998 a primit ascul­ta­rea de a organiza Sectorul de Asistențã So­cialã al Episcopiei Aradului, iar ulte­rior a fost secretar al Cabinetului Pa­triar­hal, reprezentând Patriarhia Românã la diverse conferințe, în țarã și strãinãtate. Povestea care ne intereseazã în inter­viul pe care vi-l prezentãm începe la 30 ia­nuarie 1999, atunci când ieromonahul Sofronie a fost ales Episcop al Episcopiei Ortodoxe Române din Ungaria.

În ce împrejurãri ați ajuns episcopul românilor din Ungaria?
În 1997 a fost reactivatã Episcopia din Ungaria, iar Episcopul Aradului, Preasfințitul Timotei, a devenit Locțiitorul Scaunului Epis­copal. În ianuarie 1998 am fost chemat la Sfânta Patriarhie, unde Preafericitul Pãrinte Patriarh mi-a încredințat ascultarea de se­cretar la Cabinetul Patriarhal. În aceas­tã cali­tate, am luat contact nemijlocit cu viața bise­ri­ceascã de la noi la cel mai înalt nivel, ucenicind, învãțând, crescând duhovnicește pe lângã Întâistãtãtorul Bisericii noastre strãmoșești. Din aceastã ascultare fericitã, dupã hotãrârea Sfântului Sinod privind alegerea de Episcop pentru românii din Ungaria, am fost ales de Colegiul Electoral Bisericesc, în ziua în care Biserica îi serbeazã pe Sfinții Trei Ierarhi, la 30 ianuarie, în Anul Mântuirii 1999. Sfântul Sinod a validat, la 4 februa­rie 1999, aceastã alegere, iar la 21 februa­rie (același an) am fost hirotonit și instalat în Catedrala din Giula, de cãtre Preafericitul Pãrinte Patriarh, împreunã cu alți cincispre­zece ierarhi din Sfântul Sinod.
Ce ați fãcut – concret – pentru românii de peste granița maghiarã?
În primul rând am cãutat sã-i cunosc și sã-i înțeleg pe frații noștri din Ungaria. Aceș­tia trãiesc în apropierea frontierei româno-maghiare, de-a lungul acesteia, mai cu seamã pe lângã județele Arad și Bihor. Psihologic vorbind, nu mi-a fost foarte greu, întrucât rãdãcinile mele vin din pãmânturile Aradului și Bihorului. Mi-a fost foarte ușor sã intru în dialog cu sufletele lor, întrucât bãtrânii îmi aminteau de bunicii mei, îndeosebi de cei care m-au crescut, pãrinții tatãlui meu. Românii din Ungaria sunt, în majoritate, oameni simpli, plugari. Din punct de vedere lingvistic, folosesc mai greu limba literarã, preferând varianta dialectalã. Graiul lor este cel bihorean, pe care eu l-am deprins în casa pãrinteascã.
Veți înțelege cã, reușind sã vorbim ace­lași grai, provenind din aceeași zonã etno­gra­ficã, Bihorul, am putut comunica destul de lesne. Totuși, ar fi bine sã se înțeleagã fap­­tul cã frații noștri din Ungaria sunt și aproa­­pe dar și departe de noi. Aproape, prin rãdãcinile comune și legãturile ancestrale cu trunchiul mare al neamului. Departe, prin istoria care ne-a separat și care, pentru cei din­colo de granițã a fost de multe ori nemiloasã, nedreaptã. De aceea, cu durere și cu dragos­te, învãțând zi de zi cum sã-mi stã­pâ­nesc avântul tineresc, prin apelul la înțe­lepciunea bãtrâneascã, m-am apropiat de ei, încercând sã vin în întâmpinarea nevoilor lor.
Nu este ușor sã fii minoritar. Românii din Ungaria sunt de douã ori minoritari: națio­nal și confesional. Eu nu am avut niciodatã complexele minoritarului: m-am nãscut și am crescut într-un mediu românesc și ortodox. Nu pot spune același lucru despre pãstoriții mei. Ei, românii din Ungaria, au nume­roase complexe de inferioritate. Moștenite și dobândite. Inoculate și cultivate de alții ori însușite și transmise mai departe de ei înșiși. Din aceastã pricinã, principalul lucru pe care m-am silit sã-l scot la luminã a fost demnitatea naționalã și confesionalã: nu suntem cu nimic mai prejos decât alții, nu are de ce sã ne fie rușine, Dumnezeu ne-a vrut așa și nu altfel, facem parte dintr-o culturã importantã. Am alcãtuit chiar un „Deca­log al minoritarului“, pe care l-am lansat în circulație fãrã a face uz de paternitatea-i spi­ritualã, dar repetându-l cu obstinație, pânã la a pãtrunde în strãfundurile sufletului și a schimba ceva acolo.
În al doilea rând am înțeles sã mã îndrept spre oameni, spre bisericile din sufletele lor încercând sã insuflu permanent și pretutindeni gustul pentru frumos și bine, setea de adevãr și dreptate, dorul dupã Dum­nezeu. Am cercetat pe bãtrâni și pe ti­neri, pe plugari și pe intelectuali, fãrã a mã formaliza, cãutând sã vorbesc sufletului fiecãruia în dialectul propriu, pe înțeles. Nu aș vrea sã fac o trecere în revistã a activitã­ții mele concrete, dar aș insista asupra ­u­nui aspect: am învãțat importanța memoriei culturale. Dacã am fost crescut și educat în spiritul patriotismului și al atașamentului fațã de valorile neamului nostru, în Ungaria m-am „îmbolnãvit“ de iubire fațã de Țara și Neamul meu.
Ce am reușit sã fac și ce nu, va descoperi Domnul în Ziua Sa!
Poți fi, în același timp, episcop român și european?
România face parte din Europa. Chiar fãrã prea mari performanțe economice, însã cu valențe culturale certe. Așa și românii sunt europeni. Cultural vorbind. Un episcop român este în același timp european. Euro­pean de la rãscruce, de la rãspântia dintre Occident și Orient. Din Occident ne vine latinitatea, din Orient credința. Ungurii obiș­nuiesc sã le spunã ortodocșilor greco-orientali. Eu aș spune cã românii sunt mai curând romano-orientali. Eu, unul, așa mã simt: parte a glorioasei civilizații oriental-romane, „suflet din sufletul neamului meu“. Iar neamul meu este european, popor al sintezei, popor al întâlnirii marginilor lumii, popor al sãrutului dintre Occident și Orient. Mintea mea gândește dupã tiparele occidentale, ce i-au fost așezate în școalã, dar coboarã sfios și smerit în inima-mi ce simte puterea, lumina și cãldura Orientului. Dacã te-ai nãscut român, nu poți fi european decât în mãsura în care rãmâi ceea ce ești: român. Nu poți fi european dacã renunți la identitatea dãruitã de Dumnezeu și formatã într-un anumit areal cultural.
Cum ați schimbat halatul alb, medical, pe rasa neagrã, monahalã?
Nu am schimbat nimic. Am îmbrãcat ceva pe deasupra. Am înțeles cã vindecarea deplinã nu ți-o poate da decât Hristos Domnul, prin Sfântul Duh, în Sfânta Bisericã. Fãrã iertarea pãcatelor nu este vindecare desãvârșitã. Visez la timpurile când Biserica era mai prezentã în spitale. Când spitalele se construiau în mânãstiri. Mã rog ca tot mai mulți slujitori ai Domnului sã se apropie iubitor spre lumea suferinței. Când mergi la doctor? Când simți cã te doare ceva, când ai o suferințã. Așa se întâmplã îndeobște. Prin urmare, suferința te trimite la medic. Dar alinarea ți-o poate da doar Bunul Dum­nezeu. Lumea aceasta ar suferi mai puțin dacã noi, slujitorii poporului celui nou, al harului, am fi mai mult, mai statornic, în mij­locul celor care suferã. Nu doar credincioșii sã solicite rugãciunile noastre, ci și noi, preoțimea, monahii, credincioșii cu pregãtire medicalã avem datoria de a fi alãturi de cei ce suferã.
Atracția mea pentru lumea monahilor este una veche. De când eram școlar. Toate caietele mele de notițe erau pline, la sfârșit, pe ultimele pagini, cu desene figurând bi­se­rici, episcopi, monahi, monahii, procesi­uni (întotdeauna cu ierarhi și multã cãlugãri­me, stareți și starețe, cruci, ripide, prapuri, icoane, toace, clopo­te, cãdelnițe, cãțui…). Eram mereu în contact cu lumea monahalã. Vacanțele mele preferate erau cele de la mânãstiri. Mã simțeam acasã în atmosfera mânãstirilor. În clasa a șaptea am citit și mi-am conspectat manualul de Istoria Bisericii Orto­do­xe Române, elaborat de Pãrintele Profe­sor Mircea Pãcurariu pentru seminariile te­o­logice. Dupã ce am intrat la Medicinã (în capul listei, la o concurențã de unspre­ze­ce pe loc), am citit Tradiție și libertate în spiritualitatea ortodoxã de Mitropolitul An­tonie Plãmãdealã. Pe altele nu le mai pomenesc.
La liceu le povesteam colegilor despre cã­lugãri și mânãstiri, despre Ierusalim și Muntele Athos, despre ortodoxie și erezii, despre ceea ce citeam eu în scrierile lui Gala Galaction, Ioanichie Bãlan sau în manualele de teologie pentru Institutele teologice de grad universitar. La medicinã le povesteam colegilor despre Sfântul Grigorie Palama și isihasm, despre Sfântul Spiridon și Capado­ci­enii, despre Biserica noastrã în perioada interbelicã, despre Sfântul Ioan Damaschin și Nichifor Crainic, Eusebiu din Cezareea și Pãrintele Stãniloae. De aceea, nu a fost mirare pentru cei care m-au cunoscut la aflarea veștii cã mã cãlugãresc. Iar medicina am vãzut-o tot ca un apostolat. Am ales mânãstirea, înțelegând, dupã cãderea comunismului, cã Biserica are nevoie de toate forțele conștiente, pentru a împlini cerințele misionare nenumãrate ale noilor realitãți. La tunderea mea în monahism, în Postul Adormirii Maicii Domnului din 1995, la Mânãstirea Hodoș-Bodrog de lângã Arad, s-a strâns lumea ca la hram, curtea chinoviei fiind plinã. Majoritatea celor prezenți erau foștii mei colegi de liceu și facultate, dar și foarte mulți intelectuali din Arad și numeroși monahi și monahii din pãrțile Banatului și Ardealului. A fost tare frumos.

De unde sunteți, ca obârșie?
Sunt nãscut la Arad. Tatãl meu este bihorean. Mama arãdeancã. Tata s-a nãscut în localitatea Sâmbãta din județul Bihor, o comunã situatã lângã șoseaua ce leagã Oradea de Beiuș. Ambii pãrinți ai tatãlui meu sunt din Sâmbãta. Atât ei, Ștefan și Ana, cât și pãrinții lor, strãbunicii mei (Vasalie și Ilea­na Drincec și Mihai și Eva Peleș), precum și strãbunii lor s-au nãscut în Sâmbãta, localitate ce va împlini cinci sute de ani de ates­ta­re documentarã în 2008. Rude am în toate sa­tele din jurul Sâm­betei: Ceica, Vintere, Ho­lod, Bucium, Copã­ceni, Drãgești, dar și la Ora­dea și la Beiuș. Strãmoșii mei au fost țãrani credincioși. Fac parte dintr-o familie numeroasã. Bunica ce m-a crescut îmi spu­nea de multe ori: „Sufletu’ mneu, tu iești dân cileghi [familie, în dialect] mare“. Tatãl meu, Petru, a venit împre­unã cu pãrinții sãi la Arad, dupã al doilea rãz­boi mondial. Bunicul meu a fost polițist. A fãcut parte din garda regalã și l-a pãzit pe marele Iorga, pe când era cãtanã, iar profeso­rul spunea, de multe ori: „Ia cheamã-l pe ardeleanul acela deștept!“. Și stãteau de vorbã…
Un singur lucru aș adãuga: când a fost ocupatã o parte din teritoriul nostru națio­nal, în cursul Rãzboiului, Sâmbãta a cãzut sub stãpânire strãinã. Nimeni nu a rãmas în sat. Toți s-au refugiat în România liberã, la Brad, în județul Hunedoara. Dupã Rãzboi și eliberare s-au întors cu toții acasã. Și bunicii mei, numai cã bunicul a fost transferat la Arad, așa cã s-au mutat ai mei în urbea de pe malul Mureșului și și-au fãcut casã pe Calea Victoriei, în Cartierul Funcționarilor. Acolo m-am nãscut și am crescut eu. Pãrinții mei lucrând, bunicii m-au îngrijit. Graiul lor este primul pe care l-am cunoscut. Folclorul bihorean a fost cel dintâi care a pãtruns în urechile mele. Și m-au învãțat ai mei sã rãspund așa la întrebarea „A’ cui ești?“: „Io mi’s a’ Fane Bijii“.
Dinspre mamã, sunt tot din Crișana. Mama mea, Mãrioara, s-a nãscut la Arad, întrucât tatãl ei a fost salariat al Cãilor Ferate Române. Pãrinții mamei, Petru și Silvia, provin din douã sate de pe valea Crișului Alb: Cil și Pescari. Bunicul era din Cil. Acolo s-au nãscut și pãrinții sãi, Mihai și Maria Zãcoi și strãmoșii. Dupã bunicul, am rudenii în satele vecine Cilului, Almãș, Joia Mare. Bunica s-a nãscut la Pescari (sau Holt, cum era înainte numit satul), într-o familie care a dat mulți preoți, Șerb. Pãrinții bunicii au fost Moșu’ Vichenti și Baba Țucu­lina. Din cele arãtate, se poate vedea cã sângele strãmoșilor mei este amestecat cu țãrâna Crișanei, pãmântul Bihorului și Aradului odihnind oasele strãbune.
Depãrtarea nu se mãsoarã în ­kilometri, ci dupã dor

Cum se vãd țara și credința de la distanțã?
Distanța nu este prea mare: de la Epis­copie în vamã sunt doar cinci kilometri. Dar este altã lume, mai rece, mai seacã, strãinã, cu toatã ordinea și progresul vizibile. Este alt aer, deși „la o aruncãturã de bãț“: mai plin de tensiune, de neîncredere, de duh strãin. Cum treci granița înspre România, te simți acasã. Respiri altfel, în voie. Așa încât, deși aproape, mã simt departe de casã. Depãrtarea, cum vedeți, nu se mãsoarã, în acest caz, în kilometri, ci dupã dor. Am cãlãtorit mult în viața mea, mai ales de când sunt episcop (ultimii opt ani), dar mereu mã gândeam acasã. Dupã douã-trei zile mã prindea dorul. Îmi amintesc de prima mea vizitã la Roma, acum câțiva ani. Eram delegatul fratern al Bisericii Române la Sinodul Episcopilor catolici. Dupã programul oficial și vizitele necesare la monumen­te­le de la „Caput Mun­di“, când mã pomeneam seara în chi­lie, mã prindea do­rul. Și cântam: „Aco­lo este Țara mea și Neamul meu cel românesc; acolo eu sã mor aș vrea, acolo vreau eu sã trã­iesc“…
Cât privește cre­dința, pe aceasta n-o vezi, o trãiești. Cre­din­ța, de altfel, este singura care mi-a dat pute­re sã îndur înstrãinarea. Credința m-a împins sã fac din Episcopie o oazã româneascã. Așa, de pildã, la Centrul Eparhial totul e românesc. Și se vorbește numai românește. Iar la Reședințã e o micã Românie. Nimic nu te lasã sã vezi cã ai fi în Ungaria. Zidurile sunt impregnate de viața de-acasã. At­mo­sfera e una pur româneascã. Rugãciunea a sfințit locul. Așa a ajuns credința ortodoxã sã-mi fie patrie aici, între strãini. Sunt, însã, recunoscãtor Dumnezeului Celui Viu cã nu sunt departe de Țarã. Când aerul devine irespirabil, merg cãtre hotarul Patriei și-mi umplu plãmânii cu aerul de Acasã. Nu cred cã aș putea supraviețui departe de România. Am acceptat sã plec încoace, pentru a-i sluji pe românii de aici, știind cã nu ei au ales sã trãiascã pe aceste meleaguri, ci pur și simplu au rãmas afarã când s-a tras granița. Dar câteodatã dorul te copleșește…

Ce lucru esențial ați învãțat ucenicind pe lângã Pãrintele Patriarh? 
Arta conducerii Navei. Arta de a cârmui Corabia Bisericii. Sau, mai pe limba celor de azi, leadership-ul. Am învãțat tot ce aveam nevoie pentru a sluji Sfânta Bisericã din treapta haricã a arhi­eriei. Am învãțat sã nu iau nicicând o hotãrâre pripitã sau de unul singur. Sã lucrez în sinodalitate, în colaborare strânsã cu organismele cano­nice ale unei epar­hii. Am învãțat sã nu fiu egoist, ci atunci când observ valoa­rea, sã o apãr, sã o ajut sã se cultive, sã o sprijin atunci când vremea cere a fi promovatã. Am învãțat sã prețuiesc oame­nii, sã nu mã grã­besc a face judecãți de valoare, ci mai de­gra­bã sã iau aminte pe îndelete la fiecare mișcare a sufletului, care multe poate grãi. Am deprins sã observ, sã iau seama și într-o parte și într-alta, sã nu mã precipit în apre­cieri, sã fiu cumpãtat, echilibrat, atent la tot ceea ce poate sã-mi transmitã ceva. Sã-i respect pe înaintași, sã fiu recunoscãtor, sã mul­țumesc dupã cuviințã, sã chem ajutorul Domnului ori de câte ori e urgent. (Și când nu este?) Sã îmi onorez misiunea pe care Dumnezeu și Biserica, prin Sfântul Sinod, mi-o încredințeazã. Am învãțat sã am rãbdare și sã scrutez profetic orizonturile. Sã rãspund „prezent“ oricãrei chemãri din Ceruri.
Cum se vede (oarecum) din afarã unitatea și stabilitatea Bisericii noastre?
Unitatea Sfintei noastre Biserici este datã de Duhul Sfânt, legãturã de dragoste între diversitatea darurilor cu care fiecare dintre noi a fost înzestrat. Aceastã pluralitate a darurilor este chezãșia lipsei de monotonie, este semnul de frumusețe așezat de Preasfânta Treime peste poporul român, popor de sintezã, popor în care multitudinea talanților înseamnã și o responsabilitate pe mãsurã. Aceastã stare este perceputã întocmai afarã. Aici noi vedem o Bisericã pu­ternicã, cu un Patriarh biblic în frunte, cu ie­­rarhi dãruiți de Dumnezeu cu multe haris­me, fiecare slujindu-și Biserica dupã darul ce-l are, cu monahi evlavioși și preoți jertfelnici, cu credincioși devotați. Noi nu luãm în seamã exemplele negative, le înțelegem ca pe ceva natural în lumea libertãții în Duhul, dar nicicum ca pe ceva reprezentativ, în ciuda eforturilor disperate ale ­unora de a le face sã parã emble­matice pentru Ortodoxia româ­neascã. Altfel vezi lucrurile de la distanțã. Bunul simț te obligã la discernãmânt.
Dacã ați fi episcop în Româ­nia, ce ați face mai întâi. Ce nu ați face deloc?
Aceasta o decide voia lui Dum­nezeu mai întâi. Dar dacã așa ar sta lucrurile, la fel cum am procedat aici, primul lucru ar fi deschiderea totalã spre cunoaș­terea nevoilor celor încredințați spre pãstorire, pentru a ști ce ar trebui sã fac pentru a le veni în întâmpinare, pentru a purcede la elaborarea unei strategii pastorale pe mãsurã. În orice caz, aș fi atent la plânsul sãracilor și al vãduvelor, la singu­rã­tatea celor pãrãsiți, la stigmatele margina­lilor, la deziluziile deznãdãjduiților, la sufe­rințele și disperarea tuturor, pentru a-L adu­ce pe Hristos în mijlocul lor, pentru a-L face pe Hristos prezent în inima suferinței, pentru a-i chema pe toți, împreunã cu preoți­mea, cu monahii, cu slujitorii științelor și ar­te­lor, cu truditorii și gânditorii, bãtrâni și tineri, bãrbați și femei, cu toții, la întâlnirea cu Domnul și Mântuitorul.
Cât privește partea a doua a întrebãrii, rãspunsul e mult mai simplu și mai direct: nu mi-aș cãlca niciodatã pe conștiințã. N-aș face ce n-am fãcut nici pânã acum.
Poți fi european și ortodox în același timp?

Nimeni nu te împiedicã sã fii ortodox. Nimeni nu-ți poate interzice sã nu fii de acord cu legi strâmbe. Nimeni nu te poate opri sã te aperi când ești atacat, sã-ți aperi icoanele și, prin ele, propria identitate culturalã, ­atunci când se cere scoaterea lor din spațiul pu­blic. Pentru cã nimeni nu te va putea ierta dacã, fereascã Sfântul, prin pasivitatea ta, ai contribui la instaurarea unui totalitarism de altã naturã decât cel pe care l-am suportat noi, românii, în trecut (prin complicitatea puternicilor zilei de ieri). Cine se teme de Adevãr? Dar vai celor care zic cã-L slujesc, dar își bagã capul ca struțul în pãmânt în clipa ispitei! Vai lor în Ziua Judecãții! Iar pe noi, pe toți, sã ne fereascã Marele Dum­ne­zeu, pentru rugãciunile Preacuratei Sale Maici și ale Tuturor Sfinților, de toatã reaua întâmplare, de lașitate, de pasivitate. Aș îndrãzni sã închei folosindu-mã de profeticele cuvinte hristice, de care a fãcut uz și fericitul întru po­menire Episcop al Romei, Ioan Paul al II-lea, Patriarhul Întregului Occident și Papã, cu prilejul înscãunãrii Sale: Non avete paura! – „Nu vã fie fricã!“

 

Previous Article
Next Article