MIHAI VITEAZUL – Momente dintr-o viațã închinatã lui Hristos
Share

Încã din tinerețe Mihai Viteazul s-a bucurat de ocrotirea vãditã a lui Dumnezeu. La numai 35 de ani, el ajungea Mare Ban al Craiovei.
Osândit la moarte de Alexandru cel Rãu, Mihai Viteazul a fost prins și adus pentru execuție în București. I s-a îngãduit totuși sã poposeascã pentru rugãciune în Biserica Albã Postãvari (demolatã de Ceaușescu în ziua de Paști a anului 1984). Rugându-se acolo, în fața icoanei fãcãtoare de minuni a Sfântului Nicolae, se spune cã el a fãgãduit ridicarea unei mânãstiri, dacã va scãpa cu viațã. Cãlãul, impresionat de înfãțișarea lui și neîndrãznind sã-l loveascã, a aruncat securea și a fugit. Vãzând minunea, boierii au cerut iertarea condamnatului, iar domnitorul a fost silit sã o acorde.
Ajuns în scurt timp domn al Țãrii Românești, Mihai Viteazul nu și-a uitat fãgãduința și a ridicat în București, nu departe de Biserica Albã Postãvari, o mânãstire cu hramul Sfântului Ierarh Nicolae, mânãstire ce va fi cunoscutã mai târziu sub numele de „Mihai Vodã“. Biserica și clopotnița au fost translate, iar chiliile demolate cu ocazia „sistematizãrii“ și construirii Casei Poporului. Pe locul fostei mânãstiri se întinde astãzi Parcul Izvor.
Așa cum aminteam și cu alt prilej în paginile revistei, Mihai Viteazul a închinat ctitoria sa Mânãstirii Simonopetra din Muntele Athos, care fusese distrusã în 1581 de un devastator incendiu. Prin ajutoarele directe, dar mai ales prin veniturile Mânãstirii Mihai Vodã, pe care o înzestrase cu 14 sate, Mihai Viteazul a reconstruit practic din temelie mânãstirea athonitã, fiind unanim recunoscut ca al doilea ctitor al ei. Și astãzi, la ieșirea cu Sfintele Daruri la Sfânta Liturghie, pãrinții îl pomenesc pe „Mihail Voievod“.
Aflând de formarea unei alianțe creștine de luptã împotriva turcilor, Mihai Viteazul și-a oferit imediat sprijinul și s-a înțeles cu principele Transilvaniei Sigismund Bathory și cu domnul Moldovei Aron Vodã sã înceapã rãscoala toți în același timp. Papa însuși i-a scris lui Mihai Viteazul, amintindu-i de nobila origine latinã a românilor și îndemnându-l sã treacã la catolicism. În rãspunsul sãu cãtre Roma domnitorul îl îndemna pe Papã ca el sã se întoarcã la Ortodoxie!
Episodul întemeierii de cãtre Mihai Viteazul a episcopiei ortodoxe române la Alba Iulia ni s-a pãstrat în însemnãrile Sfântului Ierarh Petru Movilã, Mitropolitul Kievului. Pentru frumusețea textului, îl redãm aproape integral.
Când Mihai Vodã, domnul Ungrovlahiei, l-a alungat pe Andrei Bathory și a luat sceptrul Ardealului, a sosit în orașul de scaun numit Bãlgrad [Alba Iulia] și a voit ca sã zideascã acolo, în oraș, o bisericã ortodoxã. Însã preoții, orãșenii și toți boierii, fiind de credințã latineascã [catolici], nu-i îngãduiau sã zideascã, zicând cã ei sunt de credința dreaptã și de aceea nu doresc sã aibã în orașul lor o bisericã de lege strãinã. Atunci domnitorul le-a spus: „Voi nu sunteți mãrturisitori ai dreptei credințe, cãci nu aveți harul Sfântului Duh în Biserica voastrã. Noi însã, fiind dreptcredincioși, avem puterea cea adevãratã a harului Sfântului Duh, pe care și cu fapta suntem gata întotdeauna s-o arãtãm, cu ajutorul lui Dumnezeu“. Dar ei voiau sã-și dovedeascã dreptatea prin înfruntare de cuvinte și dispute. Ci el le-a zis: „Nu, nu prin dispute, ci cu fapta vreau sã o dovediți, altfel vã voi arãta eu, întru încredințarea tuturor“. Iar ei i-au spus: „Cum sã arãtãm? Cãci nu e cu putințã sã dovedim decât cu cuvântul Sfintelor Scripturi“. El le-a zis: „În dispute este ostenealã fãrã de capãt, dar noi, fãrã înfruntãri de vorbe, putem ușor sã dovedim cu ajutorul lui Dumnezeu. Haideți, zice, în mijlocul orașului și acolo sã ni se aducã apã curatã, iar arhiereul meu și preoții sãi o vor sfinți în vãzul tuturor. Tot așa vor face și ai voștri, deosebit, și, sfințind-o, o vom pune în biserica voastrã cea mare, în vase osebite, pe care le vom astupa și le vom pecetlui cu pecețile noastre, pecetluind și ușa bisericii pentru 40 de zile. Și a cui apã va rãmâne nestricatã, ca și cum de-abia ar fi fost scoasã din izvor, credința aceluia este dreaptã, iar dacã apa cuiva se va strica, credința lui este rea. Dacã apa mea va rãmâne nestricatã, cum nãdãjduiesc cã mã va ajuta Dumnezeu, voi nu o sã vã împotriviți și o sã-mi îngãduiți sã zidesc biserica, iar dacã nu, facã-se voia voastrã, n-am s-o zidesc“. Ei au strigat cu toții într-un glas: „Bine, bine sã fie așa!“. Și a doua zi, dimineața, a ieșit domnitorul cu toți boierii și curtenii sãi în piațã, cu episcopul și cu preoții, slujind litia dupã obicei, cu cruci, cu lumânãri și candele. Și, ajungând la locul pregãtit, au sãvârșit marea sfințire a apei, rugându-se cu toții lui Dumnezeu, cu lacrimi și suspine, sã proslãveascã dreapta credințã, iar pe cea rea sã o facã de rușine. Tot în piațã, dar de o parte, în fața tuturor, latinii au sfințit apa și au sãrat-o. Dupã care, astfel sfințindu-și apa, fiecare a turnat apa lui sfințitã în câte un vas osebit, apoi și-au pus pecețile pe ambele pãrți ale vaselor, le-au dus și le-au pus în biserica cea mare, au încuiat ușile, le-au pecetluit și au plecat. În fiecare zi, domnitorul cu episcopul, cu preoții și cu toți dreptcredincioșii se rugau, postind. Tot așa au fãcut și latinii. Și dupã ce au trecut 25 de zile, Dumnezeu i-a dat episcopului un semn. El a venit la domnitor și i-a zis: „Doamne, cheamã-i pe latini și pe preoții lor și nu aștepta ziua a patruzecea, cea hotãrâtã. Sã mergem la bisericã, desfãcând pecețile, sã deschidem ușile. Vei vedea harul lui Dumnezeu, iar robii lui, care își pun cu adevãrat nãdejdea în El, nu se vor face de rușine“. Domnitorul, deci, chemându-i pe toți, precum l-a sfãtuit episcopul, a mers la bisericã și, deschizând ușile, au intrat cu toții. Mai întâi, episcopul ortodox, îngenunchind, s-a rugat cu lacrimi la Dumnezeu, zicând: „Doamne, Dumnezeule, Unul în Sfânta Treime slãvit și preamãrit, precum înainte vreme pe dreptul tãu Ilie l-ai auzit vestind cu foc adevãrul Tãu și i-ai rușinat pe cei de rea credințã, auzi-mã acum și pe mine, robul Tãu nevrednic, dimpreunã cu toți robii Tãi de aici, nu pentru vrednicia noastrã, pe care nu o avem, ci pentru slãvirea numelui Tãu sfânt și pentru întãrirea credinței noastre, care este adevãrata credințã în Tine, aratã întreg harul Sfântului Duh în apa aceasta, ca prin nestricãciunea ei sã vadã toți cã numai în Biserica Ta greceascã și soborniceascã de la Rãsãrit se aflã credința cea adevãratã și harul cel adevãrat al Sfântului Duh. Cãci Tu ești singurul Care pe toate le binecuvintezi și le sfințești, Dumnezeul nostru, și slavã Ție înãlțãm, Tatãlui și Fiului și Sfântului Duh, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin“. Ridicându-se și cântând: „Doamne, lumina Mea și Mântuitorul meu, de cine sã mã tem?“, a rupt pecetea vasului cu apã sfințitã și, uitându-se la ea, a gãsit-o mai curatã și mai limpede decât înainte, cu mirosul neschimbat, ca și cum ar fi fost luatã dintr-un izvor curgãtor, dupã care a strigat, zicând: „Slavã Ție, Dumnezeul nostru, Care Ți-ai plecat urechea la rugãciunile noastre, mãrire Ție, Care slãvești Biserica Ta, slavã Ție, Care întãrești cu slavã credința cea dreaptã și nu ne-ai fãcut de rușine în așteptãrile noastre“. Și a zis cãtre toți: „Veniți sã vedeți cum a stat aceastã apã atâtea zile, rãmânând nestricatã datoritã harului Sfântului Duh, și încredințați-vã cã adevãratã este credința noastrã ortodoxã“.
Iar latinii, rugându-se și fãcând slujba dupã cum le era obiceiul, au rupt pecetea vasului în care se afla apa lor și, cum l-au destupat, toatã biserica s-a umplut de duhoare, cã s-au înspãimântat toți latinii și au strigat cu uimire: „Adevãratã este credința greceascã pe care o ține domnitorul. Sã-și zideascã, deci, biserica în orașul nostru, cãci, fiindcã nu i-am îngãduit, Dumnezeu s-a mâniat pe noi și ne-a împuțit apa“.
Și astfel fãcuți de ocarã, latinii și preoții lor s-au împrãștiat cu mare rușine, iar unii dintre ei s-au convertit la credința ortodoxã. Iar, domnitorul, cu episcopul sãu, cu preoții, cu toți boierii și ostașii sãi, plin de bucurie și fericire, s-au întors la curte, slãvindu-L și mulțumindu-I lui Dumnezeu pentru minunea ce a fost pentru întãrirea adevãratei credințe ortodoxe. În aceeași zi a fãcut un mare ospãț pentru întreg orașul și pentru toatã oastea sa.
Toți locuitorii Țãrii Ardealului, cu jurãmânt, s-au arãtat bucuroși sã zideascã biserica și sã nu o dãrâme niciodatã. Deci, domnitorul a început îndatã zidirea…
Cunoscându-și parcã mai înainte sfârșitul mucenicesc, Mihai Viteazul, scria în 1600 ducelui Toscanei: „În vremea aceasta oricine poate vedea cã n-am cruțat nici cheltuieli, nici ostenealã, nici sânge, nici însãși viața mea, ci am purtat rãzboiul așa de multã vreme singur, cu sabia în mânã, fãrã sã am nici fortãrețe, nici castele, nici orașe, nici cel puțin o casã de piatrã unde sã mã pot retrage, ci abia una singurã pentru locuințã. Și fiind eu în acele țãri îndepãrtate și necunoscute, nu am pregetat sã mã alãtur cu puterile mele și cu cheltuieli peste mãsurã la creștinãtate și nu am fost cunoscut de nimeni și nici nu le-am fãcut silit de cineva, ci ca sã am și eu un loc și un nume în creștinãtate am pãrãsit toate celelalte prietenii ce le aveam“.