Încã din tinerețe Mihai Viteazul s-a bucurat de ocrotirea vãditã a lui Dumnezeu. La numai 35 de ani, el ajungea Mare Ban al Craiovei. 
Osândit la moarte de Ale­xandru cel Rãu, Mihai Vitea­zul a fost prins și adus pentru execuție în București. I s-a îngãduit totuși sã po­po­seascã pentru rugãciune în Biserica Albã Postãvari (demolatã de Cea­ușescu în ziua de Paști a anului 1984). Ru­gân­du-se acolo, în fața icoa­nei fãcãtoare de minuni a Sfântului Nicolae, se spune cã el a fã­gãduit ridicarea u­nei mânãs­tiri, dacã va scãpa cu viațã. Cãlãul, impresio­nat de înfãțișarea lui și neîndrãz­nind sã-l loveascã, a aruncat securea și a fugit. Vãzând minunea, boierii au cerut ierta­rea condamnatului, iar domnitorul a fost silit sã o acorde.
Ajuns în scurt timp domn al Țãrii Românești, Mihai Vi­tea­zul nu și-a uitat fãgãdu­in­ța și a ridicat în București, nu departe de Biserica Albã Postãvari, o mânãstire cu hra­­­mul Sfân­tului Ierarh Ni­co­lae, mânãstire ce va fi cunoscutã mai târziu sub numele de „Mihai Vodã“. Biserica și clopotnița au fost translate, iar chiliile demolate cu oca­zia „sistematizãrii“ și construirii Casei Poporului. Pe locul fostei mânãstiri se întinde astãzi Parcul Izvor.
Așa cum aminteam și cu alt prilej în paginile revistei, Mihai Viteazul a închinat ctitoria sa Mânãstirii Simonopetra din Muntele Athos, care fusese distrusã în 1581 de un de­vastator incendiu. Prin ajutoarele directe, dar mai ales prin veniturile Mânãstirii Mihai Vodã, pe care o înzestrase cu 14 sate, Mihai Viteazul a reconstruit practic din temelie mânãstirea athonitã, fiind unanim recunoscut ca al doilea ctitor al ei. Și astãzi, la ieșirea cu Sfintele Daruri la Sfânta Liturghie, pãrinții îl pomenesc pe „Mihail Voievod“.

Aflând de formarea unei alianțe creș­ti­ne de luptã împotriva turcilor, Mihai Viteazul și-a oferit imediat sprijinul și s-a înțeles cu principele Transilvaniei Sigismund Bathory și cu domnul Moldovei Aron Vodã sã înceapã rãscoala toți în același timp. Papa însuși i-a scris lui Mihai Vi­tea­zul, amintindu-i de no­bila origine latinã a ro­mânilor și îndemnându-l sã trea­cã la catolicism. În rãs­pun­sul sãu cãtre Ro­ma domnitorul îl îndemna pe Papã ca el sã se întoar­cã la Orto­doxie!
Episodul întemeierii de cãtre Mihai Viteazul a episcopiei ortodoxe româ­ne la Alba Iulia ni s-a pãstrat în în­sem­nãrile Sfântului Ierarh Petru Movilã, Mitropolitul Kievului. Pentru frumusețea textului, îl redãm aproape integral.
Când Mihai Vodã, domnul Ungrovlahiei, l-a alungat pe Andrei Bathory și a luat sceptrul Ardealului, a sosit în orașul de scaun nu­mit Bãlgrad [Alba Iulia] și a voit ca sã zideascã acolo, în oraș, o bisericã ortodoxã. Însã preoții, orãșenii și toți boierii, fiind de credințã latineascã [catolici], nu-i îngãduiau sã zideascã, zicând cã ei sunt de credința dreaptã și de aceea nu doresc sã aibã în orașul lor o bisericã de lege strãinã. Atunci domnitorul le-a spus: „Voi nu sunteți mãrturisitori ai dreptei credințe, cãci nu aveți harul Sfântului Duh în Biserica voastrã. Noi însã, fiind dreptcredincioși, avem puterea cea adevãratã a harului Sfântului Duh, pe care și cu fapta suntem gata întotdeauna s-o arãtãm, cu ajutorul lui Dumnezeu“. Dar ei voiau sã-și dovedeascã dreptatea prin înfruntare de cuvinte și dispute. Ci el le-a zis: „Nu, nu prin dispute, ci cu fapta vreau sã o dovediți, altfel vã voi arãta eu, întru încredin­ța­rea tuturor“. Iar ei i-au spus: „Cum sã arã­tãm? Cãci nu e cu putințã sã dovedim decât cu cuvântul Sfintelor Scripturi“. El le-a zis: „În dispute este ostenealã fãrã de capãt, dar noi, fãrã înfruntãri de vorbe, putem ușor sã dovedim cu ajutorul lui Dumnezeu. Haideți, zice, în mijlocul orașului și acolo sã ni se aducã apã curatã, iar arhiereul meu și preoții sãi o vor sfinți în vãzul tuturor. Tot așa vor face și ai voștri, deosebit, și, sfințind-o, o vom pune în biserica voastrã cea mare, în vase osebite, pe care le vom astupa și le vom pecetlui cu pe­ce­ți­le noastre, pecetluind și ușa bisericii pentru 40 de zile. Și a cui apã va rãmâne nestricatã, ca și cum de-abia ar fi fost scoasã din izvor, credința aceluia este dreaptã, iar dacã apa cuiva se va strica, cre­din­ța lui este rea. Dacã apa mea va rãmâne nestricatã, cum nãdãjduiesc cã mã va ajuta Dumnezeu, voi nu o sã vã împotriviți și o sã-mi îngãduiți sã zidesc biserica, iar dacã nu, facã-se voia voastrã, n-am s-o zidesc“. Ei au strigat cu toții într-un glas: „Bine, bine sã fie așa!“. Și a doua zi, dimineața, a ieșit domnitorul cu toți boierii și curtenii sãi în piațã, cu episcopul și cu preoții, slujind litia dupã obicei, cu cruci, cu lumânãri și cande­le. Și, ajungând la locul pregãtit, au sã­vârșit marea sfințire a apei, rugându-se cu toții lui Dumnezeu, cu lacrimi și suspine, sã pro­slã­veas­cã dreapta credințã, iar pe cea rea sã o facã de rușine. Tot în piațã, dar de o parte, în fața tuturor, latinii au sfințit apa și au sã­rat-o. Dupã care, astfel sfin­țindu-și apa, fiecare a turnat apa lui sfințitã în câte un vas ose­bit, apoi și-au pus pecețile pe ambele pãrți ale va­se­­lor, le-au dus și le-au pus în biserica cea mare, au încuiat ușile, le-au pe­ce­tluit și au plecat. În fie­care zi, domnitorul cu epis­copul, cu preoții și cu toți dreptcredincioșii se rugau, postind. Tot așa au fãcut și latinii. Și dupã ce au trecut 25 de zile, Dumnezeu i-a dat episcopului un semn. El a venit la domnitor și i-a zis: „Doamne, cheamã-i pe latini și pe preoții lor și nu aștepta ziua a patruzecea, cea hotãrâtã. Sã mergem la bisericã, desfãcând pecețile, sã deschidem ușile. Vei ve­dea harul lui Dumnezeu, iar robii lui, care își pun cu adevãrat nãdejdea în El, nu se vor face de ru­șine“. Domnitorul, deci, chemându-i pe toți, precum l-a sfãtuit episco­pul, a mers la bisericã și, des­chizând ușile, au intrat cu toții. Mai întâi, episcopul ortodox, îngenunchind, s-a rugat cu lacrimi la Dum­nezeu, zicând: „Doamne, Dumnezeule, Unul în Sfân­ta Treime slãvit și preamãrit, precum înainte vreme pe dreptul tãu Ilie l-ai auzit vestind cu foc adevãrul Tãu și i-ai rușinat pe cei de rea credințã, auzi-mã acum și pe mine, robul Tãu nevrednic, dimpreunã cu toți robii Tãi de aici, nu pentru vrednicia noas­trã, pe care nu o avem, ci pentru slã­vi­rea numelui Tãu sfânt și pentru întãrirea cre­dinței noastre, care este adevãrata cre­din­­­țã în Tine, aratã întreg harul Sfântului Duh în apa aceasta, ca prin nestricãciunea ei sã vadã toți cã numai în Biserica Ta greceascã și soborniceascã de la Rãsãrit se aflã credința cea adevãratã și harul cel adevãrat al Sfântului Duh. Cãci Tu ești singurul Care pe toate le binecuvintezi și le sfințești, Dum­ne­­zeul nostru, și slavã Ție înãlțãm, Tatãlui și Fiului și Sfântului Duh, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin“. Ridicându-se și cân­tând: „Doamne, lumina Mea și Mântuito­rul meu, de cine sã mã tem?“, a rupt pe­ce­tea vasului cu apã sfințitã și, uitându-se la ea, a gãsit-o mai curatã și mai limpede decât înainte, cu mirosul neschimbat, ca și cum ar fi fost luatã dintr-un izvor curgãtor, dupã care a strigat, zicând: „Slavã Ție, Dumnezeul nostru, Care Ți-ai plecat urechea la rugãciu­ni­le noastre, mãrire Ție, Care slãvești Biseri­ca Ta, slavã Ție, Care întãrești cu slavã cre­din­ța cea dreaptã și nu ne-ai fãcut de rușine în așteptãrile noastre“. Și a zis cãtre toți: „Veniți sã vedeți cum a stat aceastã apã atâtea zile, rãmânând nestricatã datoritã ha­rului Sfântului Duh, și încredințați-vã cã adevãratã este credința noastrã ortodoxã“.
Iar latinii, rugându-se și fãcând slujba dupã cum le era obiceiul, au rupt pecetea vasului în care se afla apa lor și, cum l-au des­tupat, toatã biserica s-a umplut de du­hoare, cã s-au înspãimântat toți latinii și au strigat cu uimire: „Adevãratã este credința greceascã pe care o ține domnitorul. Sã-și zideascã, deci, biserica în orașul nostru, ­cãci, fiindcã nu i-am îngãduit, Dumnezeu s-a mâniat pe noi și ne-a împuțit apa“.
Și astfel fãcuți de ocarã, latinii și preoții lor s-au împrãștiat cu mare rușine, iar unii dintre ei s-au convertit la credința ortodoxã. Iar, domnitorul, cu episcopul sãu, cu preoții, cu toți boierii și ostașii sãi, plin de bucurie și fericire, s-au întors la curte, slãvindu-L și mulțumindu-I lui Dumnezeu pentru minunea ce a fost pentru întãrirea adevãratei credințe ortodoxe. În aceeași zi a fãcut un mare ospãț pentru întreg orașul și pentru toatã oastea sa.
Toți locuitorii Țãrii Ardealului, cu jurã­mânt, s-au arãtat bucuroși sã zideascã bi­serica și sã nu o dãrâme niciodatã. Deci, domnitorul a început îndatã zidirea…

Cunoscându-și parcã mai înainte sfâr­șitul mucenicesc, Mihai Vi­teazul, scria în 1600 ducelui Toscanei: „În vremea aceasta oricine poate vedea cã n-am cruțat nici cheltuieli, nici ostenealã, nici sânge, nici însãși viața mea, ci am purtat rãzboiul așa de multã vreme singur, cu sabia în mânã, fãrã sã am nici fortãrețe, nici cas­te­le, nici orașe, nici cel puțin o casã de pia­trã unde sã mã pot retrage, ci abia una singurã pentru locuințã. Și fiind eu în acele țãri îndepãrtate și necunoscute, nu am pregetat sã mã alãtur cu puterile mele și cu cheltuieli peste mãsurã la creștinãtate și nu am fost cunoscut de nimeni și nici nu le-am fãcut silit de cineva, ci ca sã am și eu un loc și un nume în creștinãtate am pãrãsit toate celelalte prietenii ce le aveam“.