LOADING

Type to search

PRIETENUL SFÂNTULUI

PRIETENUL SFÂNTULUI

Share

În ciuda restricțiilor impuse atunci de regimul neprieten Bisericii, în România s-au publicat, în mai multe periodice eclesiale din anii ‘80, date despre viața acestui sme­rit cãlugãr care-și fãcuse ucenicia în mânãs­tirea Neamțului. Foarte puțini îl mai știau în țara de obârșie pe cuviosul Ioan Iacob. Pã­rin­tele Arhim. Cleopa Ilie, bunãoarã, îl întâl­ni­se în anii ‘30, în biblioteca Mânãstirii Neamț, pe monahul Ioan Iacob, care era pe atunci bibliotecarul Lavrei.
Dar cel mai bine îl știa prietenul lui din tinerețe, Arhim. Claudiu Derevleanu, viețui­tor atunci în obștea Mânãstirii Neamț. Lui i se datoreazã, deși nu se prea amintește acest lucru, întocmirea unei vieți complete a Sfântului Ioan Iacob. El a oferit cele mai importante amãnunte despre noviciatul fratelui Ilie Iacob la Neamț, despre ascultãrile sale din obștea Neamțului, despre cãlugãria sa și apoi plecarea în Țara Sfântã. A și scris, caligrafic și atent, viața Cuviosului, lucrare rãmasã în manuscris.
Arhim. Claudiu Derevleanu a fost apropiat Sfântului Ioan Iacob încã din primele zile ale nevoințelor lor în Mânãstirea Neamț. Împreunã au plecat, în toamna anului 1936, într-o lungã cãlãtorie pe urmele Sfinților. Au stat, o vreme, la Mânãstirea Sfântului Sava din pustiul Betleemului, dupã care Claudiu Derevleanu a revenit în țarã, cei doi nemaiîntâlnindu-se în aceastã viațã pãmânteascã. Din Țara Sfântã Cuviosul Ioan Iacob îi scria uneori prietenului sãu epistole în versuri, cum este aceea intitulatã: Suflete al meu (scrisoare cãtre un frate din țarã), în care „îl mustra“ și-i atrãgea atenția pentru o sporitã viațã duhovniceascã:

Cautã, vezi bine,
Nu da amânare,
Nici la rugãciune,
Nici la ascultare…

Taci și vezi de tine,
Vrajbã nu cãta,
Fii cu toții bine
Și nu-i judeca…

Viața când s-o stinge,
Mila va-nceta,
În zadar vei plânge
Și vei suspina…

Arhimandritul Claudiu Derevleanu a pri­mit și alte scrisori din Țara Sfântã, unele în versuri, pe care le ținea ascunse, cu grijã, într-un dulap din chilia sa. Fiind bãtrân, într-o zi i-a vorbit cuiva de prețioasele epistole și le-a scos dintr-un ungher al sertarului în care le așezase de mai mult de 20 de ani. Ceea ce s-a întâmplat dupã aceea i-a umbrit, cu mare amãrãciune, ultimii ani de viațã. Într-o zi s-a pomenit cu doi agenți ai Se­curitãții care l-au interogat amãnunțit și, la un moment dat, i-au deschis sertarul cu pricina, invitându-l sã le arate scrisorile de care deveniserã, deodatã, interesați. Așa s-a pierdut „comoa­ra“ epistolarã, pãstratã cu atâta grijã ani de-a rândul. Imediat dupã 1990 s-a adresat autoritãților cu dorința de a le recupera. Pânã la moartea sa, în septembrie 1991, n-a primit un rãspuns pozitiv.
Cu mulți ani în urmã, în discuții de tainã avute în anii 1988, 1989 și 1990, pãrintele Arhimandrit Claudiu Derevleanu îmi poves­tea despre Sfântul Ioan Iacob. Îl considera sfânt cu adevãrat, deși pãrintele Claudiu s-a mutat la Domnul înainte de canonizarea oficialã, care a avut loc în anul 1992. Amin­tea mereu cã dorește sã-l întâlneascã în Ceruri pe prietenul sãu din tinerețe. Era singurul din țarã cãruia Sfântul Ioan Iacob i-a trimis în perioada 1937-1960 epistole cu diferite prilejuri.
Dupã sãvârșirea „cãlãtoriei“ pe acest pãmânt, prietenul și fratele de nevoințã de la Neamț se va fi întâlnit cu Sfântul din Ceruri. Îl va fi primit, cu bucurie și cãldurã de frate, în Împãrãția lui Dumnezeu. Așa se întâmplã când ai prieteni Sfinți! O prietenie sigurã și sincerã, care nu se schimbã la fiecare adiere de vânt. O prietenie adevãratã, care niciodatã nu piere.