LOADING

Type to search

RECURS LA RIGOAREA ȘTIINȚIFICÃ

RECURS LA RIGOAREA ȘTIINȚIFICÃ

Share

Unul din marile momente penibile ale anului trecut a fost cel al ședinței re­unite a celor douã Camere ale Par­la­­mentului României, dedicat condam­nã­rii oficiale a comunismului în urma raportului întocmit de d-l Vladimir Tismãneanu. Vã amin­­tiți, desigur, ce mascaradã mizerabilã a organizat PRM, în plinã ședințã și sub ochii oas­pe­ților strãini, pentru a-l împiedica pe preșe­din­tele Traian Bãsescu sã dea citire documentului oficial de condamnare a regi­mu­lui comunist în România ca fiind unul cri­minal. Vã mai amintiți și presiunea și ame­nin­țãrile proferate de grupul de tineri PRM-iști și de însuși liderul partidului, Corneliu Vadim Tudor, apoi reacția cu totul nepotrivi­tã a președintelui de ședințã și lipsa de con­vin­gere a mai tuturor politicienilor pre­zenți în salã.
S-a scris destul la vremea aceea despre întregul incident și de aceea nu doresc sã ofer o nouã analizã, ci doar sã observ douã aspecte ce mi se par foarte semnificative.
Primul aspect este acela cã, în esențã, la baza întregii mizerii stã faptul cã aproape toți actorii principali ai circului din Parlament erau culpabili – sau mãcar suspecți – de legãturi solide cu regimul și sistemul comunist, de la cel care citea documentul oficial, la cei care nu au intervenit suficient de energic și pânã la cel care organizase circul protestatar.
Al doilea aspect este acela cã, pânã la urmã, nu a înțeles nimeni, politician sau om de rând, ce a fost aceastã con­damnare a comunismului, de ce a fost necesarã și pe ce s-a bazat ea în fond.
Reamintesc faptul cã însuși Raportul Tismãneanu a fost criticat din toate pãrțile. De aceea, eu personal am primit cu  interes recent publicatul Anuar al Institutului de In­ves­tigare a Crimelor Co­mu­nismului în Româ­nia, volumul I, 2006, apã­rut la Editura Poli­rom. În condițiile scufun­dãrii în derizoriu a demersului oficial de condamnare a comunismului și ale contestãrii documentului care a stat la baza acestui demers, un nou docu­ment științific pe tema investigãrii comunismului românesc era cât se poate de bine­ve­nit. Riguros alcãtuit în ansamblul sãu și pur­tând girul unor nume importante ale lumii culturale și științifice românești și occidentale, Anuarul are, totuși, câteva accente nepotrivite unui demers științific (vezi excesul de epitete dure sau citãrile de articole de ziar) și o mare scãpare în privința rigorii. Este vorba despre capitolul care încearcã sã descrie teroarea comunismului românesc îndreptatã împotriva credinței religioase. Despre aceasta aș dori sã vorbesc puțin în cele ce urmeazã.
Am rãmas de-a dreptul uimit sã observ cã SINGURUL capitol din Anuarul IICCR care încerca sã abordeze prigoana comunistã împotriva credinței vorbea NUMAI despre sufe­rin­țele (reale și deloc contestabile) Bisericii Greco-Catolice. Semnat de d-na Lucia Hossu-Lon­gin, capitolul se numește „Drama Biseri­cii Greco-Catolice: O eternitate de teroare“ (sic!). Pãstrându-mi intact respectul personal și profesional pentru d-na Lucia Hossu-Lon­gin și pentru toți cei care au participat la întocmirea Anuarului respectiv, îmi voi permite sã observ, înainte de toate, cã rigoa­rea cercetãrii ar fi trebuit sã arate cã nu numai Biserica Greco-Catolicã a avut de sufe­rit din pricina comunismului și cã omi­te­rea totalã a persecuțiilor împotriva celorlalte culte și confesiuni din România este o gravã eroare. De asemenea, tonul pãtimaș și deformãrile prin interpretare sau prin omisiune ale adevãrului istoric prejudiciazã grav valoarea unei lucrãri de o asemenea anvergurã și cu asemenea pretenții.
Descrierea martiriului incontestabil al Bisericii Unite cu Roma și al ierarhilor sãi este prea subiectivã și încarcã, de exemplu, Biserica Ortodoxã de mai multe pãcate de câte are în chestiunea desființãrii în 1948 a Bisericii Unite. Un cititor complet strãin de subiect, cãruia îi cade în mânã Anuarul ­IICCR, va înțelege cã sub comunism numai Biserica Greco-Catolicã a fost prigonitã și desființatã, în timp ce restul cultelor și confesiunilor au fost lãsate în pace. Mai mult, va înțelege cã Biserica Ortodoxã este duș­ma­nul odios al greco-catolicismului, ea cola­borând necondiționat cu regimul comunist și provocând desființa­rea abuzivã a unia­tis­mului. Dacã mai adãu­gãm și posibilitatea ca peste 100 de ani un tânãr cercetãtor sã considere Anuarul ­IICCR pe 2006 un document de refe­rin­țã, existã riscul ca acel cer­cetãtor sã fie profund indus în eroare, dacã nu mai consultã și alte surse.
De aceea, îmi permit sã îi rog pe autorii importantului Anuar al Institutului de In­vestigare a Crimelor Comu­nis­mului din România sã com­pleteze scãpãrile actua­lului volum poate în volumul pe 2007, mãcar de dragul ri­go­rii științifice. Iar celor care vor sã consulte surse alterna­tive legate de prigoana comunistã împotriva credinței religioase le recomand și lucra­rea intitulatã Biserica în­­temnițatã. România: 1944-1989, realizatã de Paul Cara­via*, Vir­gi­liu Constan­ti­nescu și Flori Stãnescu, apã­ru­tã sub egida Institutului Național pentru Stu­diul Totali­ta­ris­mului de pe lângã Acade­mia Românã în 1998, iar în 1999 tradusã și în limba englezã: The Impri­soned Church. Romania: 1944-1989 – un dicționar statistic, cu o parte introductivã cuprinzând înalții clerici prigoniți sau scoși din scaun de re­gi­mul comunist.
Vom observa, de exemplu, cã în Ro­mâ­nia comunistã au fost închiși 1888 de pre­oți ortodocși, 235 de preoți greco-ca­to­lici, 172 de preoți romano-catolici, 67 de pas­tori protestanți, 25 de pastori neo­protestanți, 23 de imami musulmani, 13 ra­bini, 49 de cântãreți bisericești și încã vreo 100 de persoane a cãror apar­te­nențã religioasã nu a putut fi stabilitã cu certitu­di­ne. De asemenea, 17 mitro­po­liți și episcopi ortodocși au fost înlãturați din sca­une, iar 15 au fost exilați, spune lucrarea, indicând minuțios sursele informațiilor.
Convins fiind cã scãpãrile Anuarului pot fi cel mult urmarea unui zel pãtimaș pus în slujba bunei credințe, nãdãjduiesc în remedierea lor, așa încât valoarea de ansamblu a lucrãrii sã nu fie atinsã, iar onestitatea autorilor sã nu fie pusã la îndoialã. Ar fi pãcat ca istoria și generațiile viitoare sã nu beneficieze de roadele cât mai obiective și corecte ale muncii unor cercetãtori incontestabil valoroși.

* Regretatul profesor Paul Caravia (m. 2002), fost deținut politic, și-a dedicat aproape întreaga activitate de dupã 1989 studiului docu­men­tar care ates­tã pe de o parte amploarea și perversiunea represiunii co­muniste, iar pe de altã parte rezistența opusã re­gi­mului terorist și ateu de cãtre segmente importante ale societãții românești. Interesul deopo­trivã is­toric și moral al demersului sãu îl așazã nu doar prin­tre cei mai de seamã cercetãtori ai arhivelor tota­li­tare, dar și în galeria marilor mãrturisitori. Lucrarea sa de an­samblu (cf. și Gândirea interzisã. Scri­eri cenzurate – România: 1945-1989, volum apãrut în ­a­nul 2000 la Editura Enciclopedicã din București) se con­sti­­tuie într-o adevãratã cruciadã împotriva uitãrii, ono­­rând și împlinind mesajul istoric al unei genera­ții martirizate. Este însã simptomatic faptul cã volu­me­le atât de substanțiale coordonate de Paul Caravia nu s-au bucurat de recen­zii sau dezbateri pe mãsurã. (Nota Red.)

 

Previous Article
Next Article