LOADING

Type to search

De vorbă cu Parintele Ioan Iovan

De vorbă cu Parintele Ioan Iovan

Share

Stă scris că „Hristos este ieri, azi şi în veci Acelaşi”. Cum ne raportăm noi astăzi, în condiţiile secularizării, la acest cuvânt apostolic?
Hristos este Acelaşi, noi însă nu. Trebuie să ne apropiem mai mult de El, în sensul real, euharistic, prin învăţătura Bisericii, prin Sf. Taine şi prin trăirea creştinească în sânul familiei, şi peste tot acolo unde locuim şi ne desfăşurăm activitatea; să simţim că trăieşte în noi Dumnezeu. La toa­te acestea se poate ajunge cu ajutorul catehizării, de care suntem încă foarte mulţi lipsiţi.
Ce credeţi că înţeleg oamenii de astăzi prin noţiunea de Euharistie? Mai vedeţi, astăzi, o raportare personală şi autentică a credincioşilor la Sf. Euharistie, cu alte cuvinte la Sf. Liturghie, ca fiind „Taina Tainelor”?
Mai întâi trebuie explicat termenul Euharistie, pentru a înţelege şi conştientiza credin­cio­şii im­por­­tanţa termenului şi a faptului pe care el îl con­ţine, care este ceva obligatoriu şi indispensa­bil mân­­tuirii… În anul 1986, cu pri­lejul vizitei sale în România, Patriarhul Ie­ru­salimului, Dio­­dor, du­pă participarea sa la mai multe Sf. Li­tur­­ghii, a concluzionat că este impresionat de numărul mare de credincioşi participanţi, dar că este foarte trist pentru fap­tul că a văzut doar foar­te puţini care să se îm­părtăşească!… Nu este voie să existe Liturghie fără Împărtăşanie!… Astăzi încă nu prea ştim (cum) să ne raportăm la Sf. Împărtăşanie, dar suntem în drum spre, căci Împărtăşania înseamnă câştigarea Împărăţiei lui Dumnezeu de aici; cu alte cuvinte, este vorba de îndumnezeirea prin har, care se face încă din această viaţă.
Care vedeţi a fi termenul corect de abordare a acestei probleme: acela de deasă împărtăşanie, rară împărtăşanie, cu vrednicie sau fără, ori continuă împărtăşanie? Care este, cu alte cuvinte, poziţia Sfinţilor Părinţi cu privire la această problemă?
Răspunsul meu este: continuă Împărtăşanie. Iar cât priveşte vrednicia, noi preoţii sfărâmăm Sfintele după cum citim în rugăciunea de după Epicleza Euharistică, ce zice: „Se sfărâmă şi se împarte Mielul lui Dumnezeu, Cel ce se sfă­râ­mă şi nu se desparte, Cel ce se mănâncă şi nici­­odată nu se sfârşeşte, ci pe cei ce se împăr­tă­şesc îi sfinţeşte” – argument pentru continua îm­părtăşanie. În ce priveşte vrednicia, este un dar de la Dumnezeu şi nicidecum meritul nostru!
Care este diferenţa de curente, de opinii sau de abordare referitor la practica împărtăşirii credincioşilor la slavi, români şi greci, şi de ce asistăm la evidenţierea acestor deosebiri de abordare a aceluiaşi fenomen, dacă pot să mă exprim astfel?
Este o greşală de preţuire a lui Hristos, că dacă Îl iubeşti cu adevărat, nu te cramponezi în aceste deosebiri, din moment ce este vorba de unul şi ace­laşi lucru, în fond de acelaşi text liturgic – cu acelaşi conţinut!… Este dureros că există aceste deosebiri şi, drept urmare, să ne străduim ca acolo unde ne aflăm noi să fie desfiinţate, deoarece nu este mai importantă tâlcuirea lingvistică şi cea tipiconală decât receptarea Harului Divin!
Avem noi, astăzi, bine structurată şi articulată o teologie vie a Sf. Taine şi, în special, a Sf. Liturghii?
Din nefericire, lipseşte evlavia cu privire la trăirea în Hristos, permanentă, şi numai Bunul Dumnezeu poate remedia lucrul acesta!
Din punct de vedere moral-duhovnicesc, cum ne raportăm noi la Sfânta şi Dumnezeiasca Împărtăşanie, în condiţiile în care, la momentul potrivit din cadrul Sf. Liturghii se împărtăşesc foarte puţini oameni, gândindu-mă, aici, la situaţia de la noi din ţară?
Ar trebui să ne raportăm printr-o durere adâncă şi prin începutul unei râvne a mântuirii ce are în centrul ei tocmai pe Cel Care ne mântuie. Dacă El este Centrul, atunci haideţi să mergem cu toţii la El! La Dumnezeu nici un lucru nu este cu neputinţă. Ferice de cel care, indiferent ce vârstă şi în ce rost al vieţii se află, se întoarce la trăirea cu Hristos, fiindcă prin aceasta el se face apostol şi pentru alţii!
Cine ar trebui să-şi asume responsabilitatea pentru abordarea de multe ori destul de superficială a acestei probleme fundamentale a spiritualităţii noastre?
Să nu căutăm vinovaţi, ci să mergem încre­ză­tori cu convingerea că Dumnezeu ne poate ierta de păcatul delăsării duhovniceşti, şi rugându-ne ca El să ne ia de mână, ca prin potir să ajun­gem acolo unde am fost, în paradis!…
Mai este, astăzi, relaţia părinte duhovnicesc – fiu duhovnicesc una sinceră, profundă, autentică?
Mai rar, dar este. Să ne rugăm să se înde­seas­că, să se întărească!…
Care ar fi soluţia sau modalitatea îndreptării acestei stări de fapt?
Implorând Providenţa Divină să privească spre noi cu ochi milostivi şi povăţuitori, convinşi fiind că se aplică şi aici cuvântul Scripturii care zice că „Fără de Mine nu puteţi face nimic”…