LOADING

Type to search

CONCURS: Icoana încotro?

CONCURS: Icoana încotro?

Share

Icoana este reprezentarea Cerului pe pământ. Şi atât voi zice, nimic mai mult. Nu voi încerca să dau o definiţie, nici nu mă voi lega de mulţimea de kitsch-uri ce abundă prin târguri, pe la diverse tarabe, sau chiar pe la unele pangare. Aş vrea să mă opresc la acele icoane care sunt făcute conform canonului bizantin, care sunt executate bine, chiar foarte bine, aproape perfect. Uitându-mă la unele dintre acestea (şi nu puţine), nu pot decât să le admir execuţia, linia dreaptă a desenului, foiţa strălucitoare şi bine întinsă, culoarea potrivit găsită… Da, le admir şi plec. Nu­mai acesta să fie rolul icoanei? Să fie ea doar un obiect de artă? Îmi amintesc ce am învăţat în facultate: “Icoana este mai mult decât un obiect artistic, o operă de artă; este un obiect de cult. Prin ea se aminteşte un episod biblic, se pomeneşte un sfânt sau un mucenic. Este o pregatire şi o chemare spre rugăciune”. Acum ceva timp eram într-o galerie şi admiram o icoană de care aminteam mai sus. Iată cum. O admir şi dau să plec. Mă întorc, ca să mă uit atent. Nici un sentiment religios, nici un gând pios. Trist… şi-mi spun că nu pot eu să percep ceva; poate că sufletul meu împietrit s-a îndepărtat de cele duhovniceşti şi ar trebui să iau seama la aceasta. Puţin mai departe, în vitrina unei librării, zăresc un album cu mânăstirile din Moldova. Pe copertă, o poză a unei picturi murale. Nu mă întrebaţi de unde şi ce anume, pentru că nu mai reţin. Dar ştiu sigur când m-am apropiat şi m-am închinat cu gândul. Atunci mi-am amintit de icoana pe care o lăsasem în urmă şi întrebările m-au năpădit. De ce o icoană reală nu a trezit în mine impulsul spre închinăciune? Şi de ce o reproducere, pe care nici nu am privit-o prea mult, a putut trezi în mine aceasta? De ce? Şi acest “De ce?” m-a urmărit mai multe zile, până când, luând în mână cartea lui Dionisie din Furna, Erminia picturii bizantine, o deschid la rugăciunea scrisă chiar de către autor, şi ca închinare a cărţii către Născătoarea de Dumnnezeu. Sub aceasta, o notă: “În epoca medievală era obiceiul de a cere ajutorul unui sfânt, spre a putea săvârşi cu succes o lucrare de seamă…” De atunci mă întreb: câţi dintre iconarii de azi se roagă înainte de a începe icoana sfântului pe care vor să-l reprezinte? În epoca actuală, a vitezei, oare câţi se mai apropie de lemnul pe care urmează să zugrăvească un chip de sfânt cu teamă şi sfială, cu rugăciune în suflet? În epoca în care guvernează banul, cât timp se mai acordă rugăciunii şi cât icoanei ca simplu meşteşug ? Şi-mi vin în minte acele “icoane“ făcute în serie… Astfel primesc răspuns la întrebarea ce nu-mi dădea pace de câteva zile; pe lângă măiestrie în execuţie (ce recunosc că nu-i puţin), o icoană mai trebuie făcută şi prin rugăciune. O icoană nu se “execută”, ci se plăsmuieşte cu har şi rugăciune. Numai aşa o icoană va chema la rugăciune şi va trezi în noi acel sentiment ca­re te face să pleci genunchiul sau să te închini în faţa sfântului reprezentat pe ea.