LOADING

Type to search

LUMEA CREDINŢEI întreabă, TEODOR BACONSKY răspunde

LUMEA CREDINŢEI întreabă, TEODOR BACONSKY răspunde

Share

Născut în 1963, d-l Teodor Baconsky a făcut studii de Teolo­gie ortodoxă şi Antropologie religioasă la Bucureşti şi Paris, luându-şi doctoratul cu teza Le rire des Pères. Essai sur le rire dans la patristique grecque (Paris, Desclée de Brouwer, 1996; în rom.: Râsul patriarhilor. O antropologie a deriziunii în patris­tica răsăriteană, Bucureşti, Anastasia, 1996). Între 1995-2006, a fost, rând pe rând, lector la Facultatea de Filosofie a Universităţii Bucureşti, director al Editurii Anastasia, Director al Departamentului “Viaţa spirituală” din cadrul TVR, ambasador al României pe lângă Sf. Scaun, director general în MAE, ambasador în Portugalia, secretar de stat în MAE. Actualmente îndeplineşte funcţia de consilier prezidenţial. Este căsătorit şi tată a doi copii (o fată şi un băiat). A publicat mai multe volume de studii şi eseuri, precum şi numeroase articole în presa culturală şi cotidiană (Dilema, Dilema veche, Secolul 20, Sfera Politicii, Cuvântul, 22, Cotidianul etc.).
În pofida unui program foarte încărcat, a avut bunăvoinţa să ne acorde în exclusivitate interviul care urmează.

Cum se simte un teolog ortodox în piele de consilier politic?
Titlul de „teolog” mi-a produs întotdeauna emoţii. Să nu uităm că Biserica nedespărţită a distribuit acest titlu de trei ori în două milenii… Sigur, am studii teologice. Le-am completat cu o dimensiune antropologică. Ulterior am intrat în diplomaţie, unde mi-am regândit, iarăşi, „profilul”. E greu de spus, în asemenea condiţii de parcurs, dacă eşti o fiinţă complexă, sau doar una sfâşiată. Fapt e că, oriunde aş fi şi oricâte păcate aş avea, rămân fidel crezului niceo-constantinopolitan şi umil „mădular” al Trupului mistic. Dar, ca să vin la răspunsul cerut, mi se pare că postura de „sfetnic” te antrenează într-o experienţă de responsabilitate mai mult civică decât politică. Preşedintele României exercită cea mai înaltă magistratură a statului şi face gesturi care depăşesc logica îngustă de „partid”. De aceea cred că datoriile mele pe lângă deţinătorul acestei funcţii decurg mai mult din conştiinţa naţională decât din opţiunile mele „doctrinare”.
Recenta aderare la UE are şi o componentă explicit religioasă, sau aceasta este o problemă separată, care ţine de altceva decât de ordinea statală? Poate o ordine laică să gestioneze adecvat o ordine religioasă?
Vedeţi, ne-am obişnuit cu ideea – falsă – că „Europa” ne recomandă milimetric tot ce avem de făcut. În realitate, nu există „acquis” comunitar în materie religioasă. Fiecare stat membru al UE îşi grădinăreşte relaţia cu Bisericile şi confesiunile religioase aşa cum i-o cer tradiţia locului şi adevărul de pe teren. Mi-e limpede că separaţia Stat-Biserică e ireversibil asumată, ca principiu democratic. Statul are obligaţia de a rămâne echidistant. O să-mi spuneţi că există state UE care au o „religie oficială”. Acest lucru e valabil doar pe hârtie şi doar în ţările omogene sub raport confesional. Nu e cazul României. Personal, susţin singurul model care poate evita abuzurile „laicităţii”: „o Biserică liberă, într-un stat liber”. Asta încurajează delimitarea „sferelor”, dar şi conlucrarea dintre ele, pentru „binele comun”.
Există în lumea românească un fel de fascinaţie, dar şi un fel de teamă faţă de „Europa” (înţeleasă ca establishment occidental). Fascinaţia ţine mai ales de ordinea materială, iar teama ţine mai ales de ordinea spirituală. Religios vorbind, are această teamă un temei real? Să existe oare un raport între teama de „Europa” şi teama de noi înşine?
Am sentimentul că ne temem mai mult de noi înşine decât de „Europa”. Nu vrem încă să admitem că multe dintre practicile şi prejudecăţile tipic româneşti sunt adversari mai periculoşi decât „birocraţia” de la Bruxelles. Suntem o naţie cam frivolă, care-şi asumă greu păcatele colective. Căutăm mereu ţapul ispăşitor. Fie în „neagra străinătate”, fie taman în liderul care vrea să ne rupă de trecutul comunist, fie în „istoria” care a fost „nedreaptă” (de parcă există pe lumea asta vreun popor cu o istorie roz, scutită de tragedii şi convulsii). E jalnic să aştepţi de la „Europa” doar bani şi să mai ai şi falsa igenuitate de a considera că banii pe care-i ceri o să-ţi corupă „sufleţelul” imaculat… Corect ar fi să facem altceva: să luăm ce e bun, valoros şi democratic din Europa „veche”. Pe de altă parte, dacă avem pretenţia că am fi superiori „Occidentului secularizat”, să dovedim acest lucru prin fapte (civice şi umane), nu printr-o înţepenită „fudulie ortodoxă”.
Auzim tot mai des, în discursul de tip oficial, sintagma: „un suflet pentru Europa”. Mai simte în realitate Europa „postcreştină” nevoia unui „suflet”? Şi dacă da, încap într-un singur „suflet” Vestul şi Estul?
Am trăit mulţi ani în ţări apusene, constatând că există acolo o nostalgie după Dumnezeu, o căutare spirituală mereu contrazisă de legile mediatico-ideologice ale „consumului”. Oamenii sunt singuri, iar când se asociază – în formule strict „umanitare” – le lipseşte parcă raţiunea ultimă pentru care fac asemenea gesturi. Bun, faci filantropie, îl ajuţi pe nevoiaş, pe bolnav, dar cum să-ţi păstrezi motivaţia dacă valoarea omului de lângă tine nu e cântărită cu argumente religioase? N-aş spune că Europa e „postcreştină”, deşi nu putem nega secularizarea societăţilor europene. În acest secol, centrul de greutate al creştinismului se va muta oricum în Asia, Africa, cele două Americi. Mă aştept totuşi ca Europa să-şi poată regăsi tradiţia creştină, dar nu neapărat în „virtutea” extinderii spre Est, ci pe fondul unei crize civilizaţionale, care ar putea pune mai acut problema „identităţii”. Dacă suntem oneşti, nu vom susţine, pe note de triumf şi revanşă, că noile state membre aduc în ansamblul continental un „suflu” proaspăt. În Europa centrală, ateismul e în floare. Admit că Polonia face excepţie, dar ea nu poate schimba, singură, tendinţa generală.
Ca fost ambasador al României la Vatican, în ce măsură vi se pare cu adevărat sensibil catolicismul roman faţă de valorile spirituale ale ortodoxiei răsăritene? De la Papa Ioan Paul II la actualul Suveran Pontif, apreciaţi că această sensibilitate a stagnat, a crescut sau s-a ­diminuat?
Lumea catolică de după Conciliul II Vatican e foarte atrasă de spaţiul ortodox, pe care savanţii săi îl cunosc amănunţit şi pe care credincioşii din comunităţile obişnuite îl cam idealizează, dintr-un soi de sentimentalism ecumenic. E loc de apropiere. Dialogul poate aduce mult mai mult. Numai că rigiditatea Moscovei blochează deocamdată „respiraţia comună a celor doi plămâni”. Ioan Paul II a fost, probabil, cel mai filo-ortodox Papă de după Marea Schismă de la 1054. Chiar dacă actualul Pontif îşi venerează sincer marele predecesor, mă îndoiesc că el va fi la fel de atent şi sensibil faţă de lumea răsăriteană. Wojtyla „trăia” ecumenismul şi respecta Ortodoxia ca pe o Mamă a Bisericii Universale. Mă tem că, sub actualul pontificat, ecumenismul va deveni doar o pârghie în „politica” Sfântului Scaun.
Există o „lecţie” a creştinismului apusean pe care ar fi bine s-o înveţe şi Răsăritul?
Sunt destule. Dar cea mai importantă mi se pare a fi aceea legată de orgoliul vieţii comunitare şi de curajul creştinilor de a se manifesta ca atare în viaţa socială. Creştinii catolici şi protestanţi au o conştiinţă civică absentă la noi. Ei spun: sunt creştin, am aceste valori, acţionez pe baza lor şi vreau ca viaţa cetăţii în care trăiesc să nu le calce în picioare. Le pretind celor pe care-i aleg să trăiască, pe cât posibil, în conformitate cu aceste valori, să-mi dovedească că le respectă şi să-şi inspire politicile publice din tezaurul spiritual care mă defineşte şi pe care nu-l negociez. Când vom ajunge şi noi la o asemenea atitudine creştină în viaţa publică, vom putea măsura pe viu forţa modelatoare a „duhului” evanghelic. Din acest motiv pledez de atâţia ani (deşi se vede că predic în pustiu) pentru ca BOR să redacteze şi să proclame o doctrină socială proprie. În dubla noastră calitate de creştini şi de cetăţeni, avem neapărată nevoie de un asemenea „manual de utilizare” a votului propriu. Pentru că „voturile monahale” nu sunt suficiente pentru a schimba în bine societatea noastră devastată de comunism şi controlată de urmaşii „capitalişti” ai acelui sistem drăcesc.
Cititorilor revistei Lumea credinţei – ce gând le-aţi transmite cu precădere?
Le adresez tuturor un salut frăţesc. Şi îi feli­cit că vă sprijină, pentru că faceţi o revistă interesantă, folositoare sufleteşte, curată în intenţii şi formă.